O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Welcome!

entrez

merci05

emoticon gif animated smile images 141Vizualizează pagina mea! Este întotdeauna curată🙂

I would like to say thank your to everyone who visited my blog.

1390783_572875449427027_2018604733_nkid3

z9jst87t

“ecrire pour exister “

575310_494689230571290_36548076_n

anne

 

 

 

 

 

Rugăciune…

… Octavian Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, stăpâne,

În fața strălucirii tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Și-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre tine caut:

Părinte,-orânduie-mi cărarea!

 111

În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge

Și cu povața ta-nțeleaptă,

În veci spre cei rămași în urmă,

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

 rug

Dezleagă minții mele taina

Și legea farmecelor firii,

Sădește-n brațul meu de-a pururi

Tăria urii și-a iubirii.

Dă-mi cântecul și dă-mi lumina

Și zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele ostenite.

iub

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Și de durerea altor inimi

Învață-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei maștere și rele,

Ci jalea unei lumi, părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.

 Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri,

rugaciune

Dă-mi viforul în care urlă

Și gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliții-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoșată

În inimă tu mi-o coboară.

 În suflet seamănă-mi furtună,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate;

Și cum sub bolta lui aprinsă,

În smalț de fulgere albastre,

Încheagă-și glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre

patimirea

Avem nevoie să îl găsim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi găsit în zgomot şi agitaţie. Dumnezeu este prietenul tăcerii. Observă cum natura – copacii, florile, iarba – cresc în tăcere. Observă cum stelele, lună şi soarele se mişca pe cer în tăcere.

                                                                            – Maica Tereza de Calcutta-

Vis vegetal Magda Isanos

1a

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc

Lângă fereastra ta, te-aş auzi

Şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri. Păsările cele
Mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
Şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
Pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.

Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori

M-aş apleca uşoară, să-ţi sărut

2b

Când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
Când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamna m-aş juca, zvârlindu-ţi mere
Şi foi de aur roşu prin odaie,
Cu-a ramurilor tânăra putere

Ţi-aş apăra obloanele de ploaie.

Şi, cine ştie, poate că într-o seară
De primăvară, când va fi şi luna,
Va trece prin grădini o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz

3a

Cu părul încă doldora de vânt,
Cu rouă şi cu luna pe obraz,
Eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
Cu câte-un cuib în fiecare mână
Întinsă, aş începe să zâmbesc.

 

 

Rembrandt

Întorcerea fiului risipitor. „pierdut era,dar s-a aflat” Fiul îngenunchează primind binecuvantarea tatălui sau, într-o lumină aurie,specifica artistului, invocă harul lumii tainice si sfinte,iertarea. Este un mesaj profund de credinţă si iubire către umanitate, suprem,prin geniul său de creatie.

Si tâlharii se iubesc între ei spune Iisus, pentru a da de înteles ca iubirea îi include chiar si pe dusmanii tai!
Suntem departe, dar putem vorbi despre necesarul de a iubi cu adevarat, recunoscând limitele.

„Iubirea acopera o multime de păcate”

rembrandt

Rembrandt, a fost un pictor olandez  al secolului al 17 – lea

Scriitorul Octavian Paler, a cunoscut zonele sensibile ale sufletului,iubirea,durerea.. . „Îmi răzbun durerea cu o mare nevoie de a iubi” le exprimă superb prin cuvinte scrise care produc bucuria de a citi cu o deosebita plăcere, scrisul lui are un farmec aparte.

 Van Gogh,un artist care oferă totul fără să primească nimic.

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru – (Van Gogh

self-portrait-1888

Octavian Paler – Vincent Van Gogh sau revanşa prin artă .

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1333 – 25.12.1980

S-a scris mult despre sinuciderea lui Van Gogh; nimeni nu s-a gândit, totuşi, că ea nu s-a petrecut numai în duminica în care pictorul şi-a tras un glonte în piept.

Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, „se va sinucide în altar.”  

Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar şi o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în aceşti ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoşătoare la care, în mod normal, o viaţă, şi cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista.

Timpul său se comprimă brusc, gata să explodeze. Flacăra lui dansează pe lama de cuţit dintre extaz şi moarte. Pictorul se grăbeşte. Se teme că nu va avea vreme să-şi descarce sufletul ? Cândva, iubind o femeie care l-a respins, s-a dus acasă la părinţii ei şi le-a cerut voie s-o vadă numai cât timp va reuşi să-şi tină degetele în flacără.

 De fapt, aşa procedează şi cu viaţa lui. Vrea să existe numai câtă vreme reuşeşte să se menţină în flacără. Altfel… A cerut un pistol spunând că vrea să împuşte corbi.

Printr-o curioasă compensaţie cei care simt presiunea destinului ameninţând să-i omoare repede sunt parcă mai obsedaţi de eternitate. La 35 de ani, Van Gogh e obsedat de ideea de a ajunge după moarte într-o stea. Când alţii sunt în plină vigoare a vieţii, el se pregateşte de nemurire convins că lumânarea nu va mai arde mult.  

 Poate că absolutul este totdeauna revanşa celor frustraţi în existenţa lor relativă, a celor care neavând aproape nimic s-au hotărât să vrea totul. Dar convingerea mea e că orice ar fi făcut în viaţă acest olandez s-ar fi dăruit la fel: total.

Există oameni care nu-şi pot menaja şi distribui forţele. Ei trebuie să arunce o dată totul în cântar. Chiar viaţa lor. Ţinta pe care o urmăresc o devoră. A trăi nu e pentru ei decât un mijloc de a se lăsa devoraţi. Nu-i sperie gândul că se va întâmpla să moară mai devreme decât alţii.

Ei nu pot fi cumpătaţi când e vorba de visul lor. Trăiesc sub o dictatură sublimă, a pasiunii care îi omoară. Curajul lor nu trebuie confundat cu al celor care făceau ocheade femeilor în drum spre ghilotină. Pur şi simplu ei nu pot trăi altfel. Van Gogh n-a putut păstra niciodată o măsură în existenţa lui. El nu s-a priceput în nici o privinţă să se oprească la timp, să nu cadă în exces. Până şi biserica protestantă s-a speriat de zelul său la Borinage, retrăgându-i dreptul de a predica.

Acest solitar ciudat nu ştia, într-adevăr, să se servească de o idee în interesul său. Se pricepea numai să ia în serios totul. Vânzător de tablouri la Londra, refuza să recomande gravurile pe care le detesta. În toate pasiunile năvăleşte, ca şi la Academia din Anvers, ca o bombă, intempestiv, fără tact şi fără măsură. El nu cunoaşte decât excesul. Şi în singurătate şi în suferinţă şi în furia de a crea.

   Ajuns în Provenţa, pictează într-un ritm frenetic, de dimineaţă până seara. Cu eterna lui pipă între dinţi, trece pe străzile din Arles urmărit de copiii care strigă în urma lui şi râd. Se duce în câmp, unde stă toată ziua sub soarele năucitor. Lucru spune el. Picteaza repede, fără să revină, fără să facă retuşuri.

Stăpânit parcă permanent de gândul că nu are prea mult timp la dispoziţie. Seara îşi ameţeşte uneori foamea cu absint. Sunt ca o locomotivă care pictează. Şi dacă auzim cum trebuie aceste vorbe, simţim că ele sunt rostite cu o voce sugrumată, de un om care bănuieşte că moartea poate să-i sară oricând în gâtlej. Suprimă uneori detaliile în maniera lui Giotto, căutând să ajungă repede, cât mai repede la esenţial.

În peisaje, lumina e aproape de paroxism, arborii par să se răsucească surescitaţi de căldură şi totul e însetat de un absolut confuz şi fierbinte, iar în autoportrete îl simţim parcă pe pictor gata să murmure, cum o va face o dată, „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. Fără îndoială, cineva care murmură asta nu e deloc nepăsător când priveşte în jurul său. Dar despărţirea, plecarea, tristeţea, au început, chiar sub enormul disc galben al soarelui care exaltă energiile vitale.

Căci Van Gogh face parte dintre artiştii care nu pot trăi şi crea în acelaşi timp. Arta lui nu se mulţumeşte cu o parte din forţele lui. Ea îi cere, necruţătoare şi despotică, toată energia. După ce pictorul a eşuat în toate tentativele, singura şansă de fericire care i-a mai rămas este cea care îl ucide.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Van Gogh

Drama lui Van Gogh se joacă astfel pe o scenă goală, fără spectatori, între complexul eşecului şi tentaţia absolutului. El are pietre de moară legate de picioare şi, pe de altă parte, aripi ca Icar. Nu poate să renunţe nici la unele, nici la altele. Singurul lucru de care poate dispune este viaţa sa. Şi-o macină şi şi-o arde. „O, Doamne, nu există Dumnezeu”, exclamă el, dar ce există atunci ? Există arta ! 

  Cât timp va mai reuşi să-şi ţină degetele în flacără, va face, prin artă, o tentativă disperată: să-şi concilieze pietrele de moară cu aripile. Ceea ce nimeni n-a reuşit. Van Gogh încearcă înainte de a fi răpus. Şi tocmai această îndârjire eroică a singurătăţii lui care umple pânzele de lumină, de lanuri de grâu şi de ceruri prinse într-un vârtej cosmic, această încordare supremă care înalţă geniul, doboară omul.

 Dar asemenea personajelor dostoievskiene, el ştie că dacă a pus piciorul pe prima treaptă, trebuie să înainteze, să trudească până la cea din urmă.

eu-imi-visez-picturile-iar-apoi-imi-pictez-visele-vincent-van-goghvincent-van-gogh-peisaj-de-toamna-cu-copaci-1885

 

 

 

 

 

Ulciorul

Rămîi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclauri
Căci pentru vin şi pentru tine
Mai am în sîn trei pumni de aur.
Rămîi să-nmormîntăm tristeţea
Şi setea fără de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare.
Ştii tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată
E făurit din taina sfîntă
Din taina unui trup de fată.
L-a făurit cîndva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina unui trup de fată
Frumos şi cald ca trupul tău.

francisco-ribera-gomezÎnmiresmează-te, frumoaso,
Ca pe-un altar de mirodenii
Cît zarea-i plină de albastru
Şi lumea plină-i de vedenii
Şi-atît cît drumurile vieţii
Mai au pe margini bucurii
Că mîine în zadar vei bate
La porţi de suflete pustii.
Iubeşte-mă acum căci anii
Nebănuiţi vor pune frîu,
Iar clipele iubirii noastre
Se scurg ca undele pe rîu.
Ca mîine-om putrezi-n morminte
Uitaţi, nepomeniţi de nimeni,
Ca mîine vor veni olarii
Să fure lut din ţintirime.
Iar trupul tău care mi-e astăzi
Cel mai iubit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeţii pe la hanuri.

Omar Khayyam

Francisco Ribera Gomez,pictor

passage into midnight

De câte ori e nevoie,aprinde un vis si lasă-l sa ardă în tine.

Alfredo Roldán,pictor

alfredo-roldan

Dă-mi, te rog poezie

sufletul înapoi,să pot pleca dincolo,
în nemurire!
La vremea Judecăţii,
mă va întreba Domnul:
Ce-ai făcut cu sufletul?
Și eu ce-I voi putea răspunde?
L-am uitat, Doamne,
închis în poezie.
Iartă-mă!      (Angelina Nădejde)

 

vioarele plâng

Fereastra e deschisă… vioarele plâng…
O, ninge… şi toate se sting…
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit…
Îmi cade vioara şi cad ostenit
Iar toamna, poetă, cântând a murit G. Bacovia

a

„Vioara suferă şi nu cântă cum trebuie, dacă în trupul ei s-a strecurat fie şi numai o gingaşă petală de floare.”

vio

 

 

Shanti Nilaya

**De ai fi inel, nu femeie
În Rugăciune m-ai purta,
Să fiu pe semnul crucii tale
Un bob de crez, sau fărâmă de steaeeniaa

Să fiu inel, să fiu petală,
Să mă aştern, să-ţi fiu chemare
Şi leac pe răni ce te-au durut;

Dar azi, te uită, sunt aşa –
Cu ploi de îngeri, orhidee
În seri de vers, tu, muza mea… **  (mici corecturi)

love

umanismul

„Umanismul recunoaște puterea transformatoare a artei. El afirmă importanța literaturii, muzicii și a artelor creatoare și vizuale pentru dezvoltarea și împlinirea personală.”

Călătoresc spre sublim, spre iubire, spre pricepere… prin viata altora, mă orientez după cum îmi spune inima care m-a avertizat despre denivelări, despre drum interzis sau sens unic care duce la fericire, uneori am trecut peste indicatoare care mă avertizau: ai rătăcit, fi atentă la inimă.

love

 Fiecare zi e alta o provocare care poate să schimbe vieţi, oare inima e pregătită să răspundă la provocări? Oamenii care nu se joaca cu viata,păstrează lumina în suflet, în ochi, sunt lângă tine, în cazul unei rătăciri, ne călăuzesc mereu înainte… luminând calea.

„Ai sa mai vii? Pe gându-mi se mai prelinge o stea

Eu încă te  aştept, mai miroase a toamnă..”

saa

lacrima de Lună

Noaptea dorm pe o lacrima de Luna,simt mirajul plin de vise,de cuvinte brodate cu salbele cerului, ornăm cu fir de rouă iubirea,pe altarul evlavios străjuit de rugăciuni,sărutând picătura de nectar cu mintea,rămasă dulce,pe gura înflorată cu minuni.

Colorăm nemărginirea,în imaginii pline de cuvinte,în iubire.

enni

Ţi-am spus şi azi că te iubesc?
De nu ţi-am spus îţi spune floarea
Ce-a înflorit cu mine-odată. Angela Nadejde

enn

Pictori celebri francezi, creatori de artă: Vincent Van Gogh, Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir ,Paul Cezanne, Paul Gauguin .

Iubirea este pentru artist acel impuls al frumosului, femeia feminină, scene de dragoste, cupluri de oameni, natura, flori,..

Arta, conferă artistului partea de nemurire care-i apropie de zei.

Pierre-Auguste Renoir ~ doua surori sau doua flori.

(Click! pe imagini)

pierre-auguste-renoir-two-sisters

Claude Monet

Claude Monet

Claude Monet

Pierre-Auguste Renoir

Paul Gaguin – Am vrut să creez dreptul de a îndrăzni totul.

paul-gauguin-1848-1903

Vincent Van Gogh

Sunt două lucruri importante la un pictor, ochii şi mintea; fiecare din ele trebuie să îl ajute… Paul Cezanne

 

dialog fară cuvinte

Ai cunoscut vreodată de ce cânta păsările? Nu. Dar le auzi. Asa e şi cu arta, uneori e important să o admiri.

Este al naibii de greu să nu simți nimic. Vincent van Gogh

“It is damned difficult not to feel anything.”

Să râzi?
Să plângi?

Nu știi ce să faci,îți strălucesc ochii,plini de rouă.

ena

„Aceeași rochie verde
Pe care înserarea
Î
și agățase stropii,
Alba
ștri ca și marea.”

arta

O frunza cade arsă de soare, lovită de ploii; ucisă de frigul iubirii din noi.

toamna-2016

Cu ce cheie se deschide poarta iubirii,spune tu,stăpân pe timpul nostru.

usa-casei

vioara …dialog fără cuvinte…

margot_moe_05

 

„Te iubesc! Cât trăiesc eu,
Tot copil vei fi mereu.
Ruga-mi sfântă, fierbinte,
Te-nsoţeşte, ţine minte!”

william-glackens-4

cuvinte brodate

Nu uita: lângă cel mai înalt punct al fericirii se afla cea mai adâncă prăpastie a dureri. O.Paler

Atunci când floarea este strivită lasă mireasmă… Că de n-ai fi plâns n-ai avea, în ochii lumină.

 .. mă strigi, mă chemi, m-alungi,… ce dacă, am chipul de bujor.. roze flori… explozii de iubire…

en

 N-am nici un fel de cuvânt, doar o inimă mută. Plata pentru inventarea cuvântului.

karen-tarltonSpectacolul vieţii continuă să bată filmul.

   NU MA BLOCA! EXISTA DELETE!

MULTUMESC!

Mă-ntreabă o şoaptă dinspre cer strecurată
„Dar Raiul, tu, floare, l-ai vazut vreodată?!”

zi-frum

Dac-am văzut Raiul?! Dacă ştiu nemurirea?!
Mă uit cum respiri şi mă rog ca menirea
Să-mi fie schimbată, să cunosc iar, Iubirea

anaiss

Te-am căutat şi-ai apărut deodată
Neprevăzut – ca aurora boreală
Explozii din iubire colorată.

Peste Cer, culori de stea  

Peste stâncile-ascuțite                                Shanti Nilaya

Flori de colț, nu- mă- uita; 

floare-de-colt

 O seară luminată!

faclii

portretul fiicei

Imaginea ta blândă a rămas în memoria mea, si creează un sentiment de curățenie a universului. Cu zâmbetul tau, ai făcut o lume mai buna, la ochii tai si razele de soare din cer se uita. Pasul tau este lumina, tu,ai lăsat amprenta în mintea mea.

Pictorul,Albert Lynch (1851-1912).

portretul fiicei

fiica-lui-albert-lynch

Albert Lynch,pictor

rain

Limba ne-a fost dată în scopuri nobile – arma inimii.

Sunt persoane care se ascund sub diferite pseudonime, de fapt în realitate ele nu există, de acolo iubesc, urăsc, promit,… Mereu aleargă după câte -o fantezie.

“Mai stai, mai durează un pic/Aceasta ….. iubire, /Oricum e mai mult decât nimic.”

iu

Iubirea adevărată se arată întreagă în toată splendoarea, în toată strălucirea ei, fără să fie nevoie a cauta după ea. E totul; încredere, dăruire, împotriva lumii întregi. 

 E greu sa fi tu… cel adevărat? 

„Astfel stau şi nu merg,
Fumeg
Şi ard, şi
Nu fumeg N.S.

„Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg. N.S.

ennn3

fragile

Sunt zile în care mi-e dor si zile care mă dor.

era

Adevărata tăcere este numai acea tăcere
Când ţi se întâmpla, dacă ţi se întâmpla, să asculţi sufletul tău
Îndrăgostit de altcineva decât de tine însuţi.
Ce măreţie! Ce purificare a dreptului de a exista! N.Stanescu

Unde se termina visul începe viaţa.

William Glackens ,pictor

„Culoarea lumii îl face foarte fericit ceea ce îl face să -și exprime acea fericire,  în culoarea naturală, obsedat de contemplarea bucuriei.”

William Glackens (American, 1870-1938) a fost un pictor realist, „stil coloristic extrem de personal”. Picturile sale au primit medalii de aur de la expoziții anuale la Academia Pennsylvania de Arte Frumoase din 1933 și din nou în 1936. Arta lui nu reflectă crizele sociale din acea perioada,mai degrabă, a oferit un refugiu din acel întuneric.

Se spune că această pictură reprezintă punctul de cotitură, în stilul său. El are ca model o femeie, pe o canapea, care ține un măr. Modelul este ușor obosit , panglica legat în jurul gâtului ei,… o Eva modernă.

william_glackens_-_nude_with_apple_

william-glackens-11

william-glackens-5william-glackens-8william-glackens-3william-glackens-14william-7william-james-glackens-xx-little-may-day-procession-xx-private-collectionwilliam-glackens-1

Femeie – mască de culori,
Cocotă plină de rafinării –
Tu, care ţipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori…

Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,
Modele albe de forme fine –
Şi singure dorm, albe, şi senine
În albele crivate de cristal…Contrast, G.Bacovia

william-glackens-9

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

cuvântul

Ann Marie Bone http:/www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com;

Ann Marie Bone – picturi

„Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate un spectacol perfect. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările ei… Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumosul luminii… Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului, a început şi terminat impecabil odrăslirea… Pământul a primit podoabă de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor, a fost împodobit cu perechea celor doi luminători,ochi gemeni, ce se uită spre pământ. Rămăsese să se dea apelor şi aerului podoaba lor…”

luna-ann-marie-bone

„Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire”

 

 

pe cerul

albastru
al iubirii noastre,
clipeau stelele,

Mai știi unde?
amurgurile noastre
cărunte de iubire,
sărutau tâmpla viselor
înmugurite, de albastrul timpului.

alb-timp

 

cantec

https://viataoperadearta.wordpress.com/2013/05/13/cantec-de-alfred-de-musset/

iubiri obosite

Nu cauta răspunsurile ce nu au fost revelate.

** Întrebat-am valul mării
Dacă ştie und” te-ai dus
„-Nu-l văzui în largul zării
Nici spre est, nici spre apus.”

Michael and Inessa Garmash Tutt'Art@

Michael and Inessa Garmash

Întrebat-am pescăruşul
Dacă te-a văzut pe mal
„-Vazui pe-altii, nu pe dânsul”
Zise el, zburând spre val.

Întrebat-am înserarea
Unde ai putea să fii
„-Printre umbrele-mi de-aram,
Printre valuri, nu-l zării.”

Întrebat-am poarta nopţii
Dacă ai trecut prin ea
„- A trecut şi-a tras zăvorul,
Nu-l mai aştepta

gerald-leake-american-1885-1975

(Gerald Leake,pictor)

Întrebat-am pe Luceafar
Daca vii la mine iar
„- Steaua lui e împotrivă
Nu-l mai cauta-n zadar…**