Poezie absoluta….

Poezia se naşte din suferinţa, din fericire şi din sensibilitate. …

În juru-acestei roze pluteşte-o fină boare.
E-un nimb fragil de ceaţă? Vrej de parfum e oare?
Un rest din vălul nopţii e părul tău de maur?
Trezeşte-te, căci zorii în cupe toarnă aur…

Surâs şi puritate! O, răsărit divin!
În cupe scânteiază câte-un imens rubin!
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze!
…….

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă,
lar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
lar şoapta ta e harfă ce-mi face ora sfântă

……

Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare,
Gândeşte-te la roua din geana unei flori.
Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândeşte la trezirea unui copil în zori.
…….

Priveste cedrul mândru! Atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.                        Rabindranath Tagore