O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Scriitorul Octavian Paler, a cunoscut zonele sensibile ale sufletului,iubirea,durerea.. . „Îmi răzbun durerea cu o mare nevoie de a iubi” le exprimă superb prin cuvinte scrise care produc bucuria de a citi cu o deosebita plăcere, scrisul lui are un farmec aparte.

 Van Gogh,un artist care oferă totul fără să primească nimic.

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru – (Van Gogh

self-portrait-1888

Octavian Paler – Vincent Van Gogh sau revanşa prin artă .

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1333 – 25.12.1980

S-a scris mult despre sinuciderea lui Van Gogh; nimeni nu s-a gândit, totuşi, că ea nu s-a petrecut numai în duminica în care pictorul şi-a tras un glonte în piept.

Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, „se va sinucide în altar.”  

Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar şi o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în aceşti ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoşătoare la care, în mod normal, o viaţă, şi cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista.

Timpul său se comprimă brusc, gata să explodeze. Flacăra lui dansează pe lama de cuţit dintre extaz şi moarte. Pictorul se grăbeşte. Se teme că nu va avea vreme să-şi descarce sufletul ? Cândva, iubind o femeie care l-a respins, s-a dus acasă la părinţii ei şi le-a cerut voie s-o vadă numai cât timp va reuşi să-şi tină degetele în flacără.

 De fapt, aşa procedează şi cu viaţa lui. Vrea să existe numai câtă vreme reuşeşte să se menţină în flacără. Altfel… A cerut un pistol spunând că vrea să împuşte corbi.

Printr-o curioasă compensaţie cei care simt presiunea destinului ameninţând să-i omoare repede sunt parcă mai obsedaţi de eternitate. La 35 de ani, Van Gogh e obsedat de ideea de a ajunge după moarte într-o stea. Când alţii sunt în plină vigoare a vieţii, el se pregateşte de nemurire convins că lumânarea nu va mai arde mult.  

 Poate că absolutul este totdeauna revanşa celor frustraţi în existenţa lor relativă, a celor care neavând aproape nimic s-au hotărât să vrea totul. Dar convingerea mea e că orice ar fi făcut în viaţă acest olandez s-ar fi dăruit la fel: total.

Există oameni care nu-şi pot menaja şi distribui forţele. Ei trebuie să arunce o dată totul în cântar. Chiar viaţa lor. Ţinta pe care o urmăresc o devoră. A trăi nu e pentru ei decât un mijloc de a se lăsa devoraţi. Nu-i sperie gândul că se va întâmpla să moară mai devreme decât alţii.

Ei nu pot fi cumpătaţi când e vorba de visul lor. Trăiesc sub o dictatură sublimă, a pasiunii care îi omoară. Curajul lor nu trebuie confundat cu al celor care făceau ocheade femeilor în drum spre ghilotină. Pur şi simplu ei nu pot trăi altfel. Van Gogh n-a putut păstra niciodată o măsură în existenţa lui. El nu s-a priceput în nici o privinţă să se oprească la timp, să nu cadă în exces. Până şi biserica protestantă s-a speriat de zelul său la Borinage, retrăgându-i dreptul de a predica.

Acest solitar ciudat nu ştia, într-adevăr, să se servească de o idee în interesul său. Se pricepea numai să ia în serios totul. Vânzător de tablouri la Londra, refuza să recomande gravurile pe care le detesta. În toate pasiunile năvăleşte, ca şi la Academia din Anvers, ca o bombă, intempestiv, fără tact şi fără măsură. El nu cunoaşte decât excesul. Şi în singurătate şi în suferinţă şi în furia de a crea.

   Ajuns în Provenţa, pictează într-un ritm frenetic, de dimineaţă până seara. Cu eterna lui pipă între dinţi, trece pe străzile din Arles urmărit de copiii care strigă în urma lui şi râd. Se duce în câmp, unde stă toată ziua sub soarele năucitor. Lucru spune el. Picteaza repede, fără să revină, fără să facă retuşuri.

Stăpânit parcă permanent de gândul că nu are prea mult timp la dispoziţie. Seara îşi ameţeşte uneori foamea cu absint. Sunt ca o locomotivă care pictează. Şi dacă auzim cum trebuie aceste vorbe, simţim că ele sunt rostite cu o voce sugrumată, de un om care bănuieşte că moartea poate să-i sară oricând în gâtlej. Suprimă uneori detaliile în maniera lui Giotto, căutând să ajungă repede, cât mai repede la esenţial.

În peisaje, lumina e aproape de paroxism, arborii par să se răsucească surescitaţi de căldură şi totul e însetat de un absolut confuz şi fierbinte, iar în autoportrete îl simţim parcă pe pictor gata să murmure, cum o va face o dată, „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. Fără îndoială, cineva care murmură asta nu e deloc nepăsător când priveşte în jurul său. Dar despărţirea, plecarea, tristeţea, au început, chiar sub enormul disc galben al soarelui care exaltă energiile vitale.

Căci Van Gogh face parte dintre artiştii care nu pot trăi şi crea în acelaşi timp. Arta lui nu se mulţumeşte cu o parte din forţele lui. Ea îi cere, necruţătoare şi despotică, toată energia. După ce pictorul a eşuat în toate tentativele, singura şansă de fericire care i-a mai rămas este cea care îl ucide.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Van Gogh

Drama lui Van Gogh se joacă astfel pe o scenă goală, fără spectatori, între complexul eşecului şi tentaţia absolutului. El are pietre de moară legate de picioare şi, pe de altă parte, aripi ca Icar. Nu poate să renunţe nici la unele, nici la altele. Singurul lucru de care poate dispune este viaţa sa. Şi-o macină şi şi-o arde. „O, Doamne, nu există Dumnezeu”, exclamă el, dar ce există atunci ? Există arta ! 

  Cât timp va mai reuşi să-şi ţină degetele în flacără, va face, prin artă, o tentativă disperată: să-şi concilieze pietrele de moară cu aripile. Ceea ce nimeni n-a reuşit. Van Gogh încearcă înainte de a fi răpus. Şi tocmai această îndârjire eroică a singurătăţii lui care umple pânzele de lumină, de lanuri de grâu şi de ceruri prinse într-un vârtej cosmic, această încordare supremă care înalţă geniul, doboară omul.

 Dar asemenea personajelor dostoievskiene, el ştie că dacă a pus piciorul pe prima treaptă, trebuie să înainteze, să trudească până la cea din urmă.

eu-imi-visez-picturile-iar-apoi-imi-pictez-visele-vincent-van-goghvincent-van-gogh-peisaj-de-toamna-cu-copaci-1885

 

 

 

 

 

Comments on: "Octavian Paler – Vincent Van Gogh" (2)

  1. Magnifiques tableaux….bonne journée

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: