lacrima

“Dacă vrei să mă uiţi,
Nu încerca să mori,
Mai ales nu încerca să mori –
Știu să cobor ca într-o fântână”

Fântâna purta o coronița de trandafiri,ascundea o poveste… povestea nescrisă a unei vieți  NU…nu o poveste …ci mai multe povestiri… era o fântână săpată în pământ…pardosită cu pietre mari rotunjite…înconjurată în exterior, la suprafața pământului, cu o coronița din aceleași pietre .. si flori 

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit şi-îngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare”.

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-indurare
îi dete – lacrimile. Lucian Blaga