floarea dintre pagini

Scot un minut din timp, ca să las o floare între paginile unei cărți.

A fost
odată
O singură dată poate

O femeie și un bărbat
care se iubeau.

În fiecare zi, ochii vărsau lacrimi de dragoste, dragostea le ardea inima. Atunci au trasat în nisip un simbol al alianței o cruce legată de două cercuri: bărbatul și femeia s-au legat, poate ascundeau o dragoste, care nu a putut fi lăsată să moară.

Dar într-o dimineață el a plecat. Inima lui era goală, nu știa unde să meargă. Întins pe iarba proaspătă, afectat de melancolie, și-a închis pleoapele și, pe jumătate conștient, i s-a părut că nu este singur și că un animal mic zboară lângă el privindu-l răutăcios, în timp ce-și flutura aripile, aripile de fluture. Iritat a plecat mai departe. În timp ce traversa văi, vântul învârtind nisipurile, a crezut că a auzit o vioară spunându-i: „ Tristețea de a lăsa pe cea de care te-ai îndepărtat, unde este? „El i-a spus „Nu-mi crește suferința. Tristețea este încă acolo.” Am lăsat să se filtreze o rază de soare prin oglinda apei cristaline, și am văzut lumina din ochii Ei. – Te voi săruta cu vântul și știu că îl vei auzi, te vei întoarce și, fără să mă vezi, voi fi acolo.

 Azi te redescopăr cu cicatricile tale, cu oboseala ta, cu minunile și posibilitățile tale. Mă surprind, iubindu-te, cu dorința de a te alinta, de a te răsfăța, de a exista. Aripile tale bat în ritmul dorințelor mele și îmi reîmprospătează visele cu un zefir senzual. Vreau să-ți ofer cadouri unice, să-ți desenez flori și râuri, să-ți ofer muzică, concert pentru vioară. Toate acestea din belșug, cât și din plăcere.

O iubire nu este posesia completă a alteia, dar posesia o face suficient de esențială pentru a insufla dragoste, care se răspândește ca o lumină misterioasă peste frumusețea trupului.

Ne regăsim și ne pierdem în același timp.

 „ Din când în când pământul tremură”