memoria

Memoria este singurul paradis,

din care nu putem fi expulzați

(Jean Paul Richter)

Toate amintirile sunt fragmentele vieții noastre…

…N-a fost niciodată singură…

A existat întotdeauna un vis în apropierea ei,

Un vis, în care a iubit o viață distractivă, frumoasă, colorată – o vacanță, carnaval, măști.

La începutul vieții, Visul a fost transformat într-o jucărie preferată, o rochie nouă, un pisoi viu sau un câine și, chiar, într-o școlariță bună.

De-a lungul anilor, Visul a crescut.

S-a transformat într-o plimbare sub lună, primul sărut și cele mai extraordinare cuvinte despre dragoste, care, în cele din urmă, să ducă la o familie caldă, grijulie și prietenoasă. O familie care sa dovedit un standard de devotament și înțelegere.

Apoi, mulți ani mai târziu, visul obosit își va aminti acest moment minunat când totul părea posibil, când nimeni nu a certat-o și nu avea de gând să o alunge. Ea a respirat pe deplin, dându-i celui cu care a fost prietenă pentru o perioadaă, speranță nemărginită pentru fericire.

Ea a crezut a idolatrizat prietenul ei, credea în imposibilitatea de a trăi fără ea. Anii au trecut… Visul a continuat să încerce imagini noi – uneori luminoase, colorate, și, uneori, simple, dar atât de vitale.

Dând femeii o nuanță de naivitate, visul a încercat să nu eșueze, deși, după sa dovedit, că această murdărie din jur, a fost suficientă pentru a opri în cele din urmă să creadă în îndeplinirea dorințelor.

Dar, Visul nu a renunțat! În ultima vreme, ea a încercat doar să evite companiile zgomotoase și nu mai era bolnavă de ideea de a îmbrățișa imensitatea. Atât de frumos, fermecător, atât de de neatins – de dorit, dar a transformat-o în rugăciunea de zi cu zi, pentru liniște.

Poate că lipsa de chip a Visului este doar refuzul nostru de a-l accepta așa cum este – fără dorințe pretențioase.

Deși, puteți numi exces speranța pentru fericirea umană simplă și dorința pretențioasă – iubire nemărginită?

nu ştiu…

Viața este infinit de adâncă

…Și a fost
convins și
a crezut imperios, că cei care sunt
singuri în lume pentru ei există o anumită lumină născută, nu în zadar, și că muzica este cheia nemuririi

Beethoven a dedicat melodia Moonlight Sonata unei femei iubite – Juliet Guicciardi, cu care visa să se căsătorească. Dar… s-a întâmplat ca contesa de 17 ani să-l prefere pe altul.

Neputând să-și exprime durerea în cuvinte, maestrul compune muzică. „quasi una Fantasia” (un fel de fantezie) se naște, pur și simplu ”Sonata pentru pian nr. 14 în C-diez minor”. Și „Luna”

https://www.youtube.com/watch?v=5-MT5zeY6CU&t=18s