Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus

Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus, (1820–1892), este unul dintre cei mai remarcabili poeți ruși, un liric talentat, a cărui operă a îmbogățit poezia în întruchiparea naturii, iubirii și frumuseții. Poezia sa sublimă și elegantă.

”Noaptea strălucea. Gradina era plină de lună. Ai mințit … ”că ești singur – toată viața ta, că ești iubire”

Numai în dragoste, natura și arta (pictura, muzica, sculptura) a găsit o armonie de durată. Textele filosofice ale lui Fet au încercat să ajungă cât mai departe de realitate și să considere frumusețea, neimplicată în viața amară de zi cu zi. Acest lucru l-a determinat pe Afanasy Afanasyevich să adopte așa-numita teorie a artei pure.

În toamna anului 1848, Fet s-a îndrăgostit de Maria Lazich, în vârstă de 20 de ani, o fată bine educată și inteligentă, care îl iubea. Într-una dintre scrisori, Fet i-a spus prietenului său că a cunoscut o fată care este poate singura cu care ar putea trăi fericit toată viața.

Văzând nici există modalitate de a se căsători cu fiica unui proprietar de teren săraci Kherson, Fet a abandonat-o din cauza sărăciei. În 1851 Maria a murit, după ce, concentrându-se pe cartea, pe care o citea, a dat foc rochiei, aprinzând-și o tigară.  Unii au sugerat că acest lucru ar fi putut fi un accident, alții au văzut-o ca pe ultima declarație ”a unei fete mândre și disperate care a decis că viața nu merită fără bărbatul pe care îl iubea”.

 „Așa că, pentru ultima dată s-a întins în alba rochie de muselină, aprinzându-și o țigară.

”Am ghicit cu mult timp în urmă că suntem rude de suflet,
Că ți-ai dat fericirea pentru mine.”

Maria a murit din cauza arsurilor ei patru zile mai târziu, ultimele ei cuvinte fiind: „Nu-l învinovățiți pentru asta”. Un sentiment imens de remușcare l-a chinuit pe Fet, pentru tot restul vieții sale. Acest incident și imaginea Mariei aveau să fie adesea evocate în versurile sale ulterioare.

”Ai cântat până în zori, epuizată de lacrimi”, notează poetul. Din câte se pare, aceasta a fost ultima noapte pe care a petrecut-o alături de Maria Lazic. „Pianul era tot deschis și corzile din el tremurau, ca inimile noastre din spatele cântecului tău”.

Acum e timpul să ne spunem la revedere,
ca vântul care zăbovește și apoi pleacă,
întocmai ca umbrele,
spre promisiunile nicicând împlinite,
spre iubirea pecetluită până la sfârșit,
spre iarba care-mi sărută gleznele
și pașii mărunți care mă urmăresc.
E timpul să ne spunem la revedere.
Acum când se lasă întunericul,
se va aprinde iar o lumânare?
Aici mă rog…
nimeni să nu mai plângă…
și ca tu să știi
cât de mult te-am iubit.

Încep să visez
o dimineață călduroasă și luminoasă… 
mă trezesc iar,
orbit de lumină…
și te văd pe tine
alături de mine.

Și acum, după un sfert de secol, poetul i se pare că aude din nou cântarea iubitei sale, iar sunetele încântătoare ale vocii ei par să-l întoarcă pe autor în trecut, unde „nu există ofense ale sorții și ale inimii. de chin arzător”. te iubesc, te îmbrățișează și plâng!” ești singura- iubire, că nu există altă iubire,

”Ea este mai curată în fața mea decât zăpada…
Acest nefericit nod gordian al iubirii…”

Poetul nu i-a vizitat niciodată mormântul. Până la sfârșitul vieții, el s-a considerat vinovat de moartea ei.

În poezia „Vis”, Fet dedica Mariei Lazic, imaginea iubitei sale de mult moarte. Se întoarce spre ea pentru sfat: „O, ce ai spune, dacă eu nu îndrăznesc să numesc aceste gânduri păcătoase – În tăcerea și întunericul nopții misterioase ea este a mea – și cu ea dublă existență”

„Lumea mea ideală a fost distrusă cu mult timp în urmă”. Influența iubitei asupra poetului se simte și în poezia „Multă vreme am visat strigătele suspinelor tale”. Poetul se numește „călăul nefericit”, își simte acut vina pentru moartea iubitei sale, iar pedeapsa pentru aceasta a fost „două picături de lacrimi” și „fior rece”, pe care le-a îndurat în „nopțile nedormite pentru totdeauna”

Poetul s-a căsătorit profitabil și a trăit o viață prosperă. Dar nu o putea uita de Maria Lazic.

În cazul lui Fet, acest fapt pare cel mai ciudat – cum poți să distrugi mai întâi o fată și apoi să scrii poezii sublime despre ea toată viața?

Și au trecut mulți ani, obosiți și plictisitori,
Și în liniștea nopții îți aud iar vocea.

„Noaptea strălucea, copacii erau plini de lumina lunii…”

Lucian Blaga, poezie

”Un singur izvor am pentru tot ce fac: TU ”

Muza este cea mai bună sursă de inspirație pentru un artist și cel mai bun doctor pentru sufletele umane.

„Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, niște ochi demonici […] Își concentra toată ființa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuși, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

”Sufletul mi-e așa de curat cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede.”

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuși.

E toamnă. – Poveștile Evei

Sufletul mi-e așa de curat cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede.

În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut. – În noapte undeva mai e

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi așa de rece
– de-aş putea să i-o sărut –
– ca buza ta.

Îmi ești aproape.
Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape. –Înfrigurare

”Iarba este înrourată la ceas de noapte, ochiul meu – totdeauna”

Mi-ești drag-acum, tu, noapte sfântă,
Cu plânsul tău domol de stele,
Căci porți în firea ta curată
Comoara visurilor mele.

[…] Iar eu încet,
nespus de-ncet
pleoapele-mi închid,
îmbrățișând cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surâsul tău, iubirea şi lumina ta – fragment din Noapte

Cu două degete muiate în apă poți să stingi o lumânare. Închizând pleoapele, poți stinge o rază de soare. Dar noapte nu se face.

Artistul creează din frumusețea lui spirituală.
„Omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubește” L.Blaga

Lucian Blaga

luna și noaptea

Sandro Botticelli, pictor renascentist

Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești.

„Mitul este cea mai veche poezie, și așa cum viziunile poetice ale oamenilor asupra lumii pot fi libere și diverse, la fel sunt și creația imaginației lor, care descrie viața naturii…” 

Sandro Botticelli, (n. 1 martie 1445, Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene.

Sandro Botticelli aceeași zeitate, Venus este zeița iubirii , a avut-o ca model  pe Simonetta Vespucci, ca Beatrice pentru Dante sau Laura pentru Petrarca.

După ce Sandro Botticelli a dobândit individualitatea stilului în maniera de a crea picturi, Sandro a transmis cu rafinament transparența culorilor, și o anumită muzicalitate în creațiile sale artistice. Acest lucru este evident mai ales în pictura „Primăvara”.

Primăvara, prima pictură mitologică.

Venus era zeița romană a iubirii si frumuseții. … Era asociata cu venirea primăverii si aducea bucurie zeilor si oamenilor. Zefir, zeul vântului, o urmărește şi o ia drept iubită. Prin gestul violent, o transformă în Flora, şi îi oferă darul de a răsfira flori, dar şi o grădină minunată în care primăvara este eternă. Flora stă lângă Venus şi răspândește trandafiri, florile iubirii. Este, de fapt, primăvara, având deasupra pe Cupidon, fiul ei.

”Flora – Garoafe, flori de porumb, floare de portocal sunt legate de tema iubirii pământești și a căsătoriei. În același timp, se construiește o altă linie de semnificații: un crin – floare de puritate, garoafă – simbol al Trinității divine. Toate indică o iubire sublimă. modele rafinate atât pe suprafața țesăturilor, cât și pe „covorul” de pe pajiște sub picioarele personajelor.”

În alegoriile sale, pictorul pictează un colorit viu şi creează o lume ireală, plină de simboluri şi sensuri ascunse, în care personajele sale feminine devin adevărate idealuri de frumuseți.

Flora din Primăvara ,1485,Botticelli

Nașterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, se află acum la Galeria Uffizi din Florenţa, Italia

Zeița Venus din imagine ţine cu mâna stângă minunatul ei păr blond, acoperindu-se cu el, sfioasă, iar cu mâna dreapta îşi acoperă sânii. Zeiţa este arătată ca o fată de o frumuseţe ireală care stă într-o scoică purtată de vânt.

Zeița Venus din pictura lui Botticelli te făcea să admiri eternitatea. Această capodoperă, a fost terminată în 1486, Botticelli. Naşterea lui Venus poate să fi fost un omagiu adus frumoasei Simonetta Vespucci, soţia unui nobil florentin. Flora, din Primăvara este tot ea.

Cea mai frumoasă muză a lui Botticelli, Simonetta Vespucci, și cel mai mare Mister, care nu va înceta să stârnească imaginația omului.

A murit însă în 1476 de tuberculoză. A trăit doar 23 de ani.

Artistul, a fost invitat în 1481 la Roma pentru a picta la Capela Sixtină, este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei.

Acest lucru poate fi văzut în pictura „Buna Vestire”. În fața ei se află îngerul cu aripi într-o haină translucidă, care a zburat la Maica Domnului.

 Deasupra razelor de lumină ale îngerului, Maria s-a închinat înaintea lui cu ochii închiși, ca și cum ar fi orbită de lumina lui.

Buna Vestire