De talent – talentat

Mi-a plăcut tare mult, ce am văzut aseară la emisiunea ”Românii au talent” , copilul care a dansat, și care a primi ”Golden Buzz”, un înger de copil, este născut să danseze, să fie balerin, are toate datele. Azi, pe blog am citit ceva frumos, și am admirat o creație foarte frumoasă, la fel ca toate creațiile ei.

Fiecăruia dintre noi, la naștere, ni se dă o bucată de marmură și instrumentele necesare pentru a-l transforma într-o statuie. Putem să nu-l atingem vreodată, îl putem zdrobi într-o mică fărâmă, putem crea o mare capodoperă din el. Bach

Artistul-britanic-thomas-edwin-mostyn.

Divinul este creat din inimă. E un imn etern. Înlocuim urâțenia cu frumusețea, atât în imagini vizibile, cât și în zone intangibile. Ochiul de artist pictează cu pensula inimii. O punte de legătură între suflete, în artă, în muzică precum și în viață.

Flori de vară

*Pictorul intră într-o încăpere și se îndrăgostește de un portret, al unei tinere frumoase, de pe perete, „cel mai poetic subiect din lume”. Aveau aceiași chemare, aceiași uimire, aceiași durerea parfumată și un cer care picta cuvinte,

– măreția frumuseții și iubirii.

În condițiile date, este necesar să ne folosim de arta sub toate formele ei, pentru a traversa această perioadă grea, cu lacrimi pe care nu le poți număra. Omenirea se află la o răscruce, în derivă, care probabil va duce la – Noua Ordine Mondială.

Trandafirul servește ca fundal, pentru aroma delicioasă a cafelei. Mireasma florală se dizolvă încet în spațiu, lăsând în urmă un gust delicat.

Flori care au fost pictate într-o zi însorită, când Natura se simțea cea mai inventivă.

https://www.youtube.com/watch?v=tumJbuUGZO4

Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus

Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus, (1820–1892), este unul dintre cei mai remarcabili poeți ruși, un liric talentat, a cărui operă a îmbogățit poezia în întruchiparea naturii, iubirii și frumuseții. Poezia sa sublimă și elegantă.

”Noaptea strălucea. Gradina era plină de lună. Ai mințit … ”că ești singur – toată viața ta, că ești iubire”

Numai în dragoste, natura și arta (pictura, muzica, sculptura) a găsit o armonie de durată. Textele filosofice ale lui Fet au încercat să ajungă cât mai departe de realitate și să considere frumusețea, neimplicată în viața amară de zi cu zi. Acest lucru l-a determinat pe Afanasy Afanasyevich să adopte așa-numita teorie a artei pure.

În toamna anului 1848, Fet s-a îndrăgostit de Maria Lazich, în vârstă de 20 de ani, o fată bine educată și inteligentă, care îl iubea. Într-una dintre scrisori, Fet i-a spus prietenului său că a cunoscut o fată care este poate singura cu care ar putea trăi fericit toată viața.

Văzând nici există modalitate de a se căsători cu fiica unui proprietar de teren săraci Kherson, Fet a abandonat-o din cauza sărăciei. În 1851 Maria a murit, după ce, concentrându-se pe cartea, pe care o citea, a dat foc rochiei, aprinzând-și o tigară.  Unii au sugerat că acest lucru ar fi putut fi un accident, alții au văzut-o ca pe ultima declarație ”a unei fete mândre și disperate care a decis că viața nu merită fără bărbatul pe care îl iubea”.

 „Așa că, pentru ultima dată s-a întins în alba rochie de muselină, aprinzându-și o țigară.

”Am ghicit cu mult timp în urmă că suntem rude de suflet,
Că ți-ai dat fericirea pentru mine.”

Maria a murit din cauza arsurilor ei patru zile mai târziu, ultimele ei cuvinte fiind: „Nu-l învinovățiți pentru asta”. Un sentiment imens de remușcare l-a chinuit pe Fet, pentru tot restul vieții sale. Acest incident și imaginea Mariei aveau să fie adesea evocate în versurile sale ulterioare.

”Ai cântat până în zori, epuizată de lacrimi”, notează poetul. Din câte se pare, aceasta a fost ultima noapte pe care a petrecut-o alături de Maria Lazic. „Pianul era tot deschis și corzile din el tremurau, ca inimile noastre din spatele cântecului tău”.

Acum e timpul să ne spunem la revedere,
ca vântul care zăbovește și apoi pleacă,
întocmai ca umbrele,
spre promisiunile nicicând împlinite,
spre iubirea pecetluită până la sfârșit,
spre iarba care-mi sărută gleznele
și pașii mărunți care mă urmăresc.
E timpul să ne spunem la revedere.
Acum când se lasă întunericul,
se va aprinde iar o lumânare?
Aici mă rog…
nimeni să nu mai plângă…
și ca tu să știi
cât de mult te-am iubit.

Încep să visez
o dimineață călduroasă și luminoasă… 
mă trezesc iar,
orbit de lumină…
și te văd pe tine
alături de mine.

Și acum, după un sfert de secol, poetul i se pare că aude din nou cântarea iubitei sale, iar sunetele încântătoare ale vocii ei par să-l întoarcă pe autor în trecut, unde „nu există ofense ale sorții și ale inimii. de chin arzător”. te iubesc, te îmbrățișează și plâng!” ești singura- iubire, că nu există altă iubire,

”Ea este mai curată în fața mea decât zăpada…
Acest nefericit nod gordian al iubirii…”

Poetul nu i-a vizitat niciodată mormântul. Până la sfârșitul vieții, el s-a considerat vinovat de moartea ei.

În poezia „Vis”, Fet dedica Mariei Lazic, imaginea iubitei sale de mult moarte. Se întoarce spre ea pentru sfat: „O, ce ai spune, dacă eu nu îndrăznesc să numesc aceste gânduri păcătoase – În tăcerea și întunericul nopții misterioase ea este a mea – și cu ea dublă existență”

„Lumea mea ideală a fost distrusă cu mult timp în urmă”. Influența iubitei asupra poetului se simte și în poezia „Multă vreme am visat strigătele suspinelor tale”. Poetul se numește „călăul nefericit”, își simte acut vina pentru moartea iubitei sale, iar pedeapsa pentru aceasta a fost „două picături de lacrimi” și „fior rece”, pe care le-a îndurat în „nopțile nedormite pentru totdeauna”

Poetul s-a căsătorit profitabil și a trăit o viață prosperă. Dar nu o putea uita de Maria Lazic.

În cazul lui Fet, acest fapt pare cel mai ciudat – cum poți să distrugi mai întâi o fată și apoi să scrii poezii sublime despre ea toată viața?

Și au trecut mulți ani, obosiți și plictisitori,
Și în liniștea nopții îți aud iar vocea.

„Noaptea strălucea, copacii erau plini de lumina lunii…”

poeta iubirii

LILIANA SPĂTARU

Dumnezeu este iubire . „un lung imn închinat iubirii”. “Vine o vreme când cuvintele tac./ Doar ochii vorbesc./ Din adâncuri/ Pasărea albă își pregătește/ Zborul înalt/ Întru iubire”

Să ningem împreună/ Fără de opreliști/ Tot albul iernii/ În flori de cais!/ Să ningem cocori/ Şi nuferi/ Într-un cuprins de poveste”

Carlos-Giner

“Când vei auzi ploaia/ să te gândești la mine./ E tot ce-ți cer/ fără cuvinte/ Şi nu vei ști unde sunt/ Şi nimeni nu va ști unde sunt/ Şi nimeni nu va ști/ Că din lumea asta/ Eu am fugit de mult/ Cu heruvimii…” 

Într-un sărut/ Vei ști că am păstrat tăcerea /…/ Te voi mângâia pe creștet/ Şi toată lumea va fi a mea./ Şi mai presus de cuvinte,/ Şi mai presus de ființă/ De frumusețea ta// Voi fi mereu îndrăgostită” (Într-un sărut).

 „Eu sunt la marginea tuturor lucrurilor./ Până la nemărginire ești Tu, cu iubirea.// Eu sunt la margine de ceas, la margine de verde,/ Tu ești cumințenia anotimpurilor.//

 Eu mă hrănesc din lumina pământului/ deși e-ntunecat de atâtea strigăte!// Mai târziu dansez în zori cu fluturii./ Pe umerii macilor și ai vântului, vara//”

Am aruncat cu flori și fluturi după tine…

„…Totul lasă urme… ”Soarele„ „Şi vântul cenușiu”… „și Ploaia,…”

„Autoportret într-o oglindă spartă”, Octavian Paler se întreabă: „M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru? 

  „Fiecare om are haosul său personal… Să pun puțină ordine. Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment și amintirilor? Când te privești într-o oglindă spartă, e singurul mijloc probabil” (Octavian Paler, 2015)

 Ochii critici ai celui care a trecut prin diferite provocări ale vieții , are o privire melancolică, cioburile memoriei trecutului, odată cu trecerea anilor. Realismul analitic este de un realism crud: se consideră ”defensiv și necomunicativ, introvertit, visător, sentimental și singur, melancolic, narcisist și pesimist, timid și singur, sfios, inhibat, ursuz, panicat, egoist, plin de îndoieli”

Digul