O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Archive for the ‘aspecte din viata’ Category

Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus

Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus, (1820–1892), este unul dintre cei mai remarcabili poeți ruși, un liric talentat, a cărui operă a îmbogățit poezia în întruchiparea naturii, iubirii și frumuseții. Poezia sa sublimă și elegantă.

”Noaptea strălucea. Gradina era plină de lună. Ai mințit … ”că ești singur – toată viața ta, că ești iubire”

Numai în dragoste, natura și arta (pictura, muzica, sculptura) a găsit o armonie de durată. Textele filosofice ale lui Fet au încercat să ajungă cât mai departe de realitate și să considere frumusețea, neimplicată în viața amară de zi cu zi. Acest lucru l-a determinat pe Afanasy Afanasyevich să adopte așa-numita teorie a artei pure.

În toamna anului 1848, Fet s-a îndrăgostit de Maria Lazich, în vârstă de 20 de ani, o fată bine educată și inteligentă, care îl iubea. Într-una dintre scrisori, Fet i-a spus prietenului său că a cunoscut o fată care este poate singura cu care ar putea trăi fericit toată viața.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este fetmaria.webp

Văzând nici există modalitate de a se căsători cu fiica unui proprietar de teren săraci Kherson, Fet a abandonat-o din cauza sărăciei. În 1851 Maria a murit, după ce, concentrându-se pe cartea, pe care o citea, a dat foc rochiei, aprinzând-și o tigară.  Unii au sugerat că acest lucru ar fi putut fi un accident, alții au văzut-o ca pe ultima declarație ”a unei fete mândre și disperate care a decis că viața nu merită fără bărbatul pe care îl iubea”.

 „Așa că, pentru ultima dată s-a întins în alba rochie de muselină, aprinzându-și o țigară.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este i-89294.webp

Am ghicit cu mult timp în urmă că suntem rude de suflet,
Că ți-ai dat fericirea pentru mine.”

Maria a murit din cauza arsurilor ei patru zile mai târziu, ultimele ei cuvinte fiind: „Nu-l învinovățiți pentru asta”. Un sentiment imens de remușcare l-a chinuit pe Fet, pentru tot restul vieții sale. Acest incident și imaginea Mariei aveau să fie adesea evocate în versurile sale ulterioare.

Ai cântat până în zori, epuizată de lacrimi”, notează poetul. Din câte se pare, aceasta a fost ultima noapte pe care a petrecut-o alături de Maria Lazic. „Pianul era tot deschis și corzile din el tremurau, ca inimile noastre din spatele cântecului tău”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este poeziile-lui-fet-au-supravietuit.webp

Acum e timpul să ne spunem la revedere,
ca vântul care zăbovește și apoi pleacă,
întocmai ca umbrele,
spre promisiunile nicicând împlinite,
spre iubirea pecetluită până la sfârșit,
spre iarba care-mi sărută gleznele
și pașii mărunți care mă urmăresc.
E timpul să ne spunem la revedere.
Acum când se lasă întunericul,
se va aprinde iar o lumânare?
Aici mă rog…
nimeni să nu mai plângă…
și ca tu să știi
cât de mult te-am iubit.

Încep să visez
o dimineață călduroasă și luminoasă… 
mă trezesc iar,
orbit de lumină…
și te văd pe tine
alături de mine.

Și acum, după un sfert de secol, poetul i se pare că aude din nou cântarea iubitei sale, iar sunetele încântătoare ale vocii ei par să-l întoarcă pe autor în trecut, unde „nu există ofense ale sorții și ale inimii. de chin arzător”. te iubesc, te îmbrățișează și plâng!” ești singura- iubire, că nu există altă iubire,

Ea este mai curată în fața mea decât zăpada…
Acest nefericit nod gordian al iubirii
…”

Poetul nu i-a vizitat niciodată mormântul. Până la sfârșitul vieții, el s-a considerat vinovat de moartea ei.

În poezia „Vis”, Fet dedica Mariei Lazic, imaginea iubitei sale de mult moarte. Se întoarce spre ea pentru sfat: „O, ce ai spune, dacă eu nu îndrăznesc să numesc aceste gânduri păcătoase – În tăcerea și întunericul nopții misterioase ea este a mea – și cu ea dublă existență”

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este i-89292.webp

„Lumea mea ideală a fost distrusă cu mult timp în urmă”. Influența iubitei asupra poetului se simte și în poezia „Multă vreme am visat strigătele suspinelor tale”. Poetul se numește „călăul nefericit”, își simte acut vina pentru moartea iubitei sale, iar pedeapsa pentru aceasta a fost „două picături de lacrimi” și „fior rece”, pe care le-a îndurat în „nopțile nedormite pentru totdeauna”

Poetul s-a căsătorit profitabil și a trăit o viață prosperă. Dar nu o putea uita de Maria Lazic.

În cazul lui Fet, acest fapt pare cel mai ciudat – cum poți să distrugi mai întâi o fată și apoi să scrii poezii sublime despre ea toată viața?

Și au trecut mulți ani, obosiți și plictisitori,
Și în liniștea nopții îți aud iar vocea
.

„Noaptea strălucea, copacii erau plini de lumina lunii…”

poeta iubirii

LILIANA SPĂTARU

Dumnezeu este iubire . „un lung imn închinat iubirii”. “Vine o vreme când cuvintele tac./ Doar ochii vorbesc./ Din adâncuri/ Pasărea albă își pregătește/ Zborul înalt/ Întru iubire”

Să ningem împreună/ Fără de opreliști/ Tot albul iernii/ În flori de cais!/ Să ningem cocori/ Şi nuferi/ Într-un cuprins de poveste”

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este flori-d-magnolii.jpg
Carlos-Giner

“Când vei auzi ploaia/ să te gândești la mine./ E tot ce-ți cer/ fără cuvinte/ Şi nu vei ști unde sunt/ Şi nimeni nu va ști unde sunt/ Şi nimeni nu va ști/ Că din lumea asta/ Eu am fugit de mult/ Cu heruvimii…” 

Într-un sărut/ Vei ști că am păstrat tăcerea /…/ Te voi mângâia pe creștet/ Şi toată lumea va fi a mea./ Şi mai presus de cuvinte,/ Şi mai presus de ființă/ De frumusețea ta// Voi fi mereu îndrăgostită” (Într-un sărut).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 152389652_26a1157189e9.jpg

 „Eu sunt la marginea tuturor lucrurilor./ Până la nemărginire ești Tu, cu iubirea.// Eu sunt la margine de ceas, la margine de verde,/ Tu ești cumințenia anotimpurilor.//

 Eu mă hrănesc din lumina pământului/ deși e-ntunecat de atâtea strigăte!// Mai târziu dansez în zori cu fluturii./ Pe umerii macilor și ai vântului, vara//

Am aruncat cu flori și fluturi după tine…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este yapfiles.ru_.jpg

„…Totul lasă urme… ”Soarele„ „Şi vântul cenușiu”… „și Ploaia,…”

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este efpoytkwsaajzkp.jpg

„Autoportret într-o oglindă spartă”, Octavian Paler se întreabă: „M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru? 

  „Fiecare om are haosul său personal… Să pun puțină ordine. Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment și amintirilor? Când te privești într-o oglindă spartă, e singurul mijloc probabil” (Octavian Paler, 2015)

 Ochii critici ai celui care a trecut prin diferite provocări ale vieții , are o privire melancolică, cioburile memoriei trecutului, odată cu trecerea anilor. Realismul analitic este de un realism crud: se consideră ”defensiv și necomunicativ, introvertit, visător, sentimental și singur, melancolic, narcisist și pesimist, timid și singur, sfios, inhibat, ursuz, panicat, egoist, plin de îndoieli”

Prietenia dintre Alexandru Vlahuță și Mihai Eminescu

Am citi pe internet câteva pasaje din însemnările lui Alexandru Vlahuță, despre prietenia cu Eminescu. M-au bucurat și întristat. Caut frumosul în natura umană, in vers și în scris. Le-am găsit atât de frumos scrise de Alexandru Vlahuță.

Vis de-o clipă

S-a întunecat şi plouă.
Dus pe gânduri, în tăcere,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.

Lui Eminescu

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Sa smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți din inima ta rupte…

S-aprinzi in bolta vremii aștri
Din zborul tristului tau gând…
Văpaie!… Ce-o sa-i pese lumii
Ca tu te mistui luminând?

Alexandru Vlahuță – Impresii despre Eminescu, cu care se împrietenise. Ia fost alături în momentele cele mai grele.

„Figura lui Eminescu îmbrăca acea expresie de tristeţe vagă – umbra acelui apus dureros al cunoştinţei care-i dădea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!». Era în acest suspin al lui şi în aceste cuvinte sinteza întregii lui vieţi. M-a podidit plânsul şi am plecat. De atunci nu l-am mai putut vedea…“ („Curentul Eminescu“, 293). Cuvintele lui Alexandru Vlahuţă sunt cele ale unui prieten apropiat. El a rămas printre puţinii care s-au îngrijit de soarta lui Eminescu după ce acesta a fost internat în ospiciu. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.

De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!…” Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.

Când mi’i capul mai ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”

Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi plină de dureri, n’a găsit şi el un suflet care să’l iubească, să’l înţeleagă şi să’l îngrijească de-aproape, ca pe un copil străin şi nenorocit! Astă iarnă l’am întâlnit des, sgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se ’ncălzească….

Vlahuţă a descris ce este de fapt un artist şi cum trebuie el să se autoeduce pentru a fi de folos cititorilor: „Artiştii sunt cultivatori de idei. Viaţa seamănă mereu – şi seamănă amestecat şi grâu şi neghină, şi flori parfumate, şi buruieni otrăvitoare; Artistul alege, fertilizează, cultivă, pliveşte – mai ales pliveşte. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice

Scriitorul este responsabil de ceea ce face, şi trebuie să fie cu luare-aminte, ca nu cumva ceea ce sădeşte el în mintea cititorilor să nu le aducă acestora mai mult pagubă decât folos. Aceste rânduri nu sunt deloc respectate de literatura actuală, care încearcă din ce în ce mai mult să sădească seminţele purtărilor rele în mintea şi inima celor care o citesc.

 Necazurile fiecărui om duc la o reorientare a scării de valori personale, iar foamea de literatură este prea puţin percepută atunci când foamea fizică îşi face simţită prezenţa.

Vlahuţă ne îndeamnă să nu uităm niciodată de istoria noastră, aşa cum este ea, plină de lucruri bune sau rele. Ambele amintiri sunt necesare pentru supravieţuirea unui popor în memoria universală. „În muzeul „Carnavalet“ din Paris am văzut, expus într-o vitrină, un bulgăre negru, aş fi zis o bucată de cărbune; mă plec şi citesc: „Pain du temps du sičge – triste souvenir… (Pâine din timpul asediului – tristă amintire.) Francezii păstrau acolo, sub geam, o bucăţică de pâine care le amintea de zile de foame, de înfrângere şi de pieire. (…) Cu câtă grijă îşi strâng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină… scumpe rămăşiţe de la oamenii lor mari, de la eroii lor, care, astfel slăviţi, sunt pururea de faţă. (…) Când oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie? Un chipiu străpuns de gloanţele Plevnei, ori o manta ciuruită din „Valea Sângelui“ câte lucruri nu ar spune sufletului nostru!

Alexandru Vlahuță se duce să-l vadă, pe Eminescu la ospiciu unde era internat. Acolo îi recită peste douăzeci de strofe, de poezie, nescrisă, din care Vlahuță reține:

”Ș-atâtea lucruri sfinte
Atâta foc, atâta aur
Peste-ntunericul vieții
Ai revărsat, părinte…”