Legenda lui Vincent Van Gogh

Întrebarea lui Nietzsche: Cât adevăr poate suporta omul?

Visuri pline de excese ale existenței, nelinistite – inauntru, in suflet,

dragoste și suferință – cu tine însuși, cu Dumnezeu, cu lumea …

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă.

La 35 de ani, Van Gogh e obsedat de ideea de a ajunge după moarte într-o stea. Când alţii sunt în plină vigoare a vieţii, el se pregateşte de nemurire convins că lumânarea nu va mai arde mult.

Flacăra lui dansează pe lama de cuţit dintre extaz şi moarte. Pictorul se grăbeşte. Se teme că nu va avea vreme să-şi descarce sufletul ? Cândva, iubind o femeie care l-a respins, s-a dus acasă la părinţii ei şi le-a cerut voie s-o vadă numai cât timp va reuşi să-şi tină degetele în flacără.

Cât timp va mai reuşi să-şi ţină degetele în flacără, va face, prin artă.

Ei nu pot fi cumpătaţi când e vorba de visul lor. Trăiesc sub o dictatură sublimă, a pasiunii care îi omoară.

”Drama lui Van Gogh se joacă astfel pe o scenă goală, fără spectatori, între complexul eşecului şi tentaţia absolutului – O. Paler

„O, Doamne, nu există Dumnezeu”, exclamă el, dar ce există atunci ? Există arta ! – Van Gogh

Duăsprezece flori de floarea soarelui, acoperă mormântul lui Van Gogh, pe care le-a iubit atât de mult. A plecat, și cu moartea sa, s-a născut o legendă – Legenda lui Van Gogh.

femeia – inocență, candoare și bucurie

Astăzi aproape că nu am făcut nimic altceva decât să citesc câte puțin ici şi colo, dar în esență nu am făcut nimic. Am ascultat o durere ușoară.

„Înainte să vin aici, spuse, m-am uitat la soţia mea în timp ce se îmbrăca să plece la serviciu. Şi-a pus două şosete diferite. Una lungă şi una scurtă. Nici nu se epilase pe picioare. – Şi ce-ai simţit?. – O senzaţie uşoară de repulsie, recunoscu el. Oricum, îmi iubesc soţia.”

–Am rochii vechi și rochii noi

Acele vechi, au anii noștri de iubire

Parfumul lor, e cunoscut de amândoi

Povesti de vis cu dulce amintire

Am una de e lunga, e roșie ca vinul

Dantela-i curge pe spatele meu gol

E rochia în care a vrut destinul

Sa ne lege într-un veșnic, pur decor

Acea verde de smarald o port mai rar

Când merg la brat cu tine delicat

Mă ții aproape foarte protector

E rochia ce fură privirea oricărui bărbat

Pe cea albă de mireasă, am ales-o împreună

Nu puteam sa vin acasă cu o rochie straănă

Sa mă vezi lângă altar și să-ți par necunoscută

Sa fie strânsă sau prea grea o viața sa ma țină

*Mai am una cumpărată de o țin secretul meu

Nu e foarte specială si nici scumpă nu e sa știi

O mai iau pe aici prin casă când sunt doar Eu…  Diana Dedin

Când o lumină aurie se manifestă în inimile oamenilor, se spune că ei „strălucesc„. 

sunetul muzicii

„Templul întineririi” nu are contraindicații și limite de timp. Vindecă zi de zi echilibrul mental. Muzica, ca Aspect al Creației, este cel mai puternic canal, a lumii de seninătate. Chiar dacă lumea din jurul tău și mintea ta sunt neliniștite, cu ajutorul muzicii poți găsi pacea profundă, fericirea și protecție interioară.

Iubirea este în aerul pe care îl respirăm, în fiecare fir de iarbă, picătură de rouă, grăunte de nisip! Trebuie doar să învățăm să ascultăm tăcerea și să iubim. Natura frumoasă și muzica fascinează.

Acestea sunt sunetele creației.

Potrivit lui A. Rubinstein, „ Chopin este un bard, o rapsodie, spirit, sufletul unui pian”

Acest liric inspirat era profund nefericit – inima îi era sfâșiată de durere, agonia unei boli teribile și o dragoste nefericită.

E Toamnă…

 apele se scurg

Cu șoapte reci și plânsuri fine

De-a lungul malurilor pline

De parcuri moarte și ruine

Nu-i nimeni, nimeni

Numai noi

Amanți târzii, din mica barcă

Privim molatic înapoi

Cum cad pe maluri moarte foi

Și tresărim mereu de parcă

Se rupe și ceva din noi. D. Iacobescu