vălul negru

Încercă să stai departe de invidie, dacă reușești

învață secretul unui râs discret.

actriță

Voalurile au fost la modă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. până la Primul Război Mondial; au fost atașate la marginile pălăriei și au acoperit fața complet sau jumătate din față.

Ridică, Te rog, vălul!

Privește în ochii mei încă o dată.
Lasă o imagine senină ca amintire, misterioasă și în același timp tandră.

Vălul nu este ridicat, zâmbetul este rece.

Sub
vălul negru de
ceață se află ochii frumoși ai femeii obosite

 Și cu respirația ei plină, de emoție.

– Te-am văzut… în mulțimea de oameni,

Ea zâmbea cu durere în ochi …
El, și-a amintit brusc de râsul lui vesel,

 Cât de fericiți au fost, odată,

Dar viața a pus capăt tuturor lucrurilor.

 Ea a zâmbit trist când s-au întâlnit…
Privirea alunecă peste chipul iubitului frumos,

pe care încă
îl mai iubește.

El poate e fericit cu cineva.

Ajustându-și pălăria, coborându-și
ochii,

 Ea a oftat, spălându-și visele…
  A zâmbit trist,

Lacrimile i-au

curs pe față, ascunzându-se sub vălul negru.

perioada victoriană

De obicei, epoca victoriană este asociată cu perioada puritană, când comportamentul doamnelor și domnilor era strict reglementată. Exprimarea deschisă a sentimentelor și simpatiilor cuiva a fost privită ca un semn de prost gust și a provocat o furtună de indignare și condamnare din partea societății. Dar victorienii au găsit o modalitate de a-și exprima sentimentele și intențiile. Au făcut-o prin flori. Apoi, un singur buchet frumos ar putea transmite pasiune, în sufletul unei iubite.

În timpul domniei reginei Victoria (1837-1901), florile împodobeau totul în jur, de la obiecte de îmbrăcăminte la trăsuri cu cai. În același timp, limbajul florilor câștigă popularitate. Cunoașterea semnificației florii a fost privită ca un semn de bună educație. Chiar și aroma unei anumite plante ar putea spune despre intențiile unei persoane.

„Nimeni nu va dormi, nici măcar tu, o, prințesă, în camera ta rece”, „veghează la stelele care tremură de dragoste și speranță”,

Oscar Wilde, Legenda lui Narcis

Scriitorul povestește că, atunci când a murit Narcis, au venit naiadele-zeițele izvoarelor si ale pădurilor si au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce , într-un ulcior cu lacrimi sărate.
-De ce plângi ?întreabă naiadele.
-Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.
Invidioase ele zâmbesc …
-Nu-i de mirare ca plângi pentru Narcis…la urma urmelor deşi noi am alergat mereu după el prin pădure , tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
-Dar Narcis era frumos? întreabă lacul plin de uimire……….
-Cine altul poate ști mai bine decât tine răspunseră, surprinse naiadele. La urma urmelor ,doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.
Lacul ramase tăcut o vreme . Intr-un târziu zise:
-Il plâng pe Narcis , dar niciodată n-am știut ca el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele , eu puteam sa văd reflectată , in fundul ochilor lui , propria-mi frumusețe.

… trebuie să fim capabili să creăm în interiorul nostru un loc pentru celălalt, să ne eliberam de sfera narcisică proprie.

Un egoism solid te apără de boală, dar trebuie să iubim pentru a nu cădea bolnavi şi ne îmbolnăvim atunci când nu putem iubi din cauza frustrării”… (S. Freud)

„Sufletul lumii se hraneste cu fericirea oamenilor. Sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia lor. .Coelho ”Alchimistul”  

La moartea lui Narcis, florile câmpului s-au întristat si au cerut râului câteva picături de apa sa-l plângă.