Lumina

Soarele si Luna – O legendă frumoasă!

Când Soarele şi Luna s-au întâlnit pentru prima dată, s-au îndrăgostit şi din prima clipă au trăit o foarte frumoasă poveste de iubire.

Se spune că pe vremea aceea în lumea nu exista lumina, Dumnezeu a creat-o, dându-i un detaliu particular, Luminii. A decis ca Soarele să o lumineze ziua şi Luna noaptea. Astfel, chiar de erau împreună, au fost nevoiți să trăiască separat. .

Până şi Soarele, purta numele de “Rege al astrelor” pentru lumina ce o putea emana,  dar era nefericit.

Dumnezeu i-a chemat şi le-a spus:” nu trebuie să fiţi trişti, fiecare dintre voi poseda deja propria lumina. Tu, Lună vei lumina nopţile calde şi cele reci, vei încânta îndrăgostiţii şi vei inspira poezie. Soare, tu îţi vei onora titlul căci vei fi cel mai important dintre astre, vei lumina ziua pământul, dând căldura oamenilor, prin simpla ta prezentă îi vei face mai fericiţi.

Dar, toate acestea nu au putut alunga tristeţea Lunii, ce adesea plângea.

Soarele, unicul lucru pe care îl putea face era să o încurajeze şi să o ajute să accepte ceea ce decisese Dumnezeu, dar văzând-o suferind atât, se îngrijoră tot mai tare şi decise să se roage la Dumnezeu: “Doamne, ajuta Luna! Ea e mai fragilă decât mine şi nu va suporta singurătatea!”

Dumnezeu în infinită sa bunătate, a creat stelele să îi stea companie.

Luna continua să fie foarte tristă, dar, stelele se străduiau să o consoleze.

Azi, ei trăiesc separați. Soarele se preface că este fericit, iar Luna nu reușește să îşi ascundă neîmplinirea. Soarele strălucește pentru că arde de pasiune pentru Luna, iar Luna continua să trăiască în obscuritate.

Se spune că, în planul lui Dumnezeu, Luna trebuia să fie mereu plină şi luminoasă, dar asta nu se întâmplă aproape niciodată, pentru că ea este femeie, şi femeile, când sunt fericite sunt pline şi luminoase, când sunt nefericite se închid şi ca atare lumina dispare.

Luna şi Soarele îşi urmează destinul, el solitar şi puternic, ea în compania stelelor şi fragilă.

Oamenii au tot încercat să cucerească Luna… ca şi cum ar fi posibil! De fiecare dată când cineva merge spre ea, se întoarce singur şi încă nimeni nu a reuşit să o apropie de pământ, nimeni nu a știut să o cucerească, chiar dacă au încercat.

Se spune că Dumnezeu a decis că nicio iubire nu va fi  imposibilă, nici măcar cea dintre Soare şi Lună şi astfel a apărut eclipsa.

Când privim cerul si Luna acoperă Soarele însemna ca fac dragoste. Acestui act de iubire, Dumnezeu i-a dat numele eclipsa.
Lumina extazului lor este atât de puternică încât cei ce vor privi cerul, în acel moment, vor orbi.

 

împăratul bolilor

Cea mai veche populație de pe Pământ,Egiptul, datează încă din 10000 i.Hr. 

Cancerul este atestat documentar din anul 3000 i.e.n.. Cea mai veche descriere a cancerului,a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 i.Hr.

S-a descoperit la faraoni, la osemintele acestora.

Cancerul a fost înaintea lui Dumnezeu? …Întrebarea mea nu are legătură cu divinitatea,am pus-o pentru a vedea cât de veche este această boală nemiloasă. Este în genomul fiecăruia,de ce oare ?!
(Ce bine m-am simţit în Egipt,nu m-a durut,nu am fost obosită,nu mi-a fost cald la temp.de 40 de grade. Servicii excelente! Excursia mea de suflet. Păcat că e riscant,aş mai merge tot în Sharm el Sheikh. )
Cancerul este construit în genomul fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a celulelor canceroase nu sunt străine de corpurile noastre, ci mai curând suntnişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor canceroase, care se acumulează odată cu vârstă) încep să apară. Prin urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vârstă, ci ea, la fel că oamenii, încearcă să supravieţuiască cât

mai mult.
Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului care afectează genele în aşa fel încât determina creşterea celulelor canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste circuite nu mai acţionează, eliberând celulele care nu se mai pot opri din creştere.

Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în secolul al XIX-lea, după ce s-a constat că toate plantele şi animalele sunt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule.

 Mai multe aici:http://www.descopera.ro/cultura/10162117-imparatul-tuturor-bolilor-scurta-istorie-a-cancerului.

Fata care n-a ştiut să moară

O legendă veche care vine de departe, poate de la începutul lumii.

 “A fost odată un înţelept renumit şi într-o zi un tânăr a venit la el să-i ceară sfat ca să afle calea spre ce-l poate duce spre libertate şi fericire.

Înţeleptul a spus că va trebui să străbată desculţ, drumuri de piatră, să urce stânci ascuţite, să îndure furtunile lumii, arşiţa soarelui. Zăpada, praful pământului îl vor orbi, ploile îl bate, va indura foamea şi setea, trupul şi picioarele îi vor sângera.

Pe drumul acesta va întâlni şapte porţi: prima în diamante, a doua in aur, a treia în argint în bronz si aramă şi aşa mai departe, a patra… a cincea…

Una dintre ele era cea mai căutată, dar el, înţeleptul nu i-a spus care…

Tânărul porni pe drumul de viaţă… Rănit de focul soarelui, de pietrele drumului, înfometat şi însetat, bătu la poarta de diamante, poarta se deschie în faţa lui apăru un deşert, mult mai cumplit decât cel prin care terecu-se până atunci.

Bătu la toate porţile, ajunsese la poarta şapte care era din fier ale cărei încuietori erau ruginite de timp. Era veche urâtă şi tristă.

Speranţa îl părăsi, puse capul lui tânăr pe pragul porţii şi se lasă să moară fără să bată la singura poartă petru care trecuse prin iad.”

Ce era dincolo de Poarta de Fier?

Umbră şi lumină, izvoare cristaline, arbori cu fructe, şi merii în floare. Ce i-a lipsit tânărului? SPERANŢA..

Numai unii vor ajunge la Poarta de Fier. 

 “Fata care n-a ştiut să moară”  absolventa  de Belle Arte, la Bucuresti,a trăit cu speranţa în suflet..  . După întuneric a apărut lumina. (mes années lumière).  În Franţa, La Paris, un om (Daiel Joly)care a crezut în ea şi care a iubit-o a spus:“voi răsturna lumea să te scot de aici, (din Romania ),dar trebuie sa speri si sa ai răbdare” 

 Iubirea a învins ca în toate basmele şi legendele copilăriei.( imagine foto, eu)

Fata care n-a ştiut să moară, Iona Ionescu- Joly . O carte autobiografică scrisă ,la Paris în limba franceză, apoi în limba romana (recomand cartea)

 “Maşina infernului dictatorial descrisă de Ioana Ionescu-Joly seamănă cu sinistrul utilaj al torturii din scenariul Pintilie, o maşină a morţii căreia îi ţin piept cei care nu ştiu sau au jurat să nu moară. Chiar dacă maşina le scrie, la propriu în carne şi în suflet moarte. Scrisul morţi se arata neputincios în fata scrisului vieţii.”