photo impresionism

Heinrich Kuhn este considerat unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai fotografiei de artă din Europa, iar fotografiile sale au fost prezentate la toate galeriile internaționale cunoscute. A fost unul dintre acei fotografi, care la începutul secolului au încercat să stabilească fotografia, ca formă de artă. Ca toți artiștii timpului său, el a fost mai interesat de modul de exprimare a emoțiilor și sentimentelor, în imaginile sale decât de realizarea unor picturi precise și detaliate. Heinrich Kuhn a experimentat foarte mult fotografia color, în 1907-1913 și a lăsat autocrome (fiecare cu culoarea sa) frumoase – arată ca pânzele impresioniștilor.

O mare parte din fotografie a fost cercetare științifică. El este autorul unui număr mare de invenții. Articolele sale științifice au fost publicate, în mai multe reviste. Heinrich Kuhn a acordat o atenție deosebită la dezvoltarea de lentile fotografice, la dezvoltarea tehnologiei. În fiecare an a lucrat la obținerea lentilelor, de mare claritate. A experimentat foarte mult lentilele cu efect de estompare artistică, a imaginii, aproape, în maniera picturilor impresioniștilor.

Auguste Renoir (1841-1919) 4

„ Nu puteam să mă plimb, dar am iubit femeile” … a spus Auguste Renoir

Cei mai reprezentativi pictori impresioniști: Auguste Renoir, Claude Monet, Vincent van Gogh, Paul Gauguin, Paul Cezanee. Despre ei am scris pe blog.

Da, este a patra postare, sper ultima despre renumitul pictor Auguste Renoir și arta sa. Am citit de curând despre viața lui Renoir, și am înserat câteva idei.

Povestea de dragoste a lui Auguste Renoir (1841-1919) și Alina Sharigo (1859-1915)

Pictorul, Auguste Renoir a reprezentat figura umană şi bucuria vieții, credea că femeile aduc frumusețe și bucurie pe lume, aceste două fenomene sunt cele mai importante în artă: „Pentru mine, o imagine … ar trebui să fie întotdeauna plăcută, veselă și frumoasă, da – frumoasă! 

„Un sân este rotund, este cald. Dacă Dumnezeu nu ar fi creat pieptul femeii, nu ştiu dacă aş fi devenit pictor.”

Renir a invitat-o ​​pe Alina să pozeze. Ea a fost de acord. Și în curând era îndrăgostită de artist. … Și era gata să pozeze pentru totdeauna, doar pentru el.

Dintre toți reprezentanții boemiei, dintr-un anumit motiv, artiștii sunt cei mai susceptibili să fie fericiți în căsătorie. Și când există o excepție de la această regulă nescrisă, pare atât de uimitoare : de ce?  De ce n-a abandonat-o pe Alina, prudenta țărancă, prudentul Auguste, și de ce Renoir, cu sentimentul său de frumusețe ridicat, nu s-a răcit niciodată. Probabil pentru că s-au iubit.

Dar gândurile de a scăpa de această obsesie, înainte de a fi prea târziu. A fost prea tărziu, ea a rămas gravidă.

Pentru a o uita pe Alina, Renoir a plecat într-o călătorie planificată de mult timp: Algeria, Italia, Spania, la cele mai cunoscute muzee … Dar cu cât era mai îndepărtat de amanta blondă, cu atât mai mult tânjea după ea. Aflându-se pe Insula Capri, el a pictat unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale: The Blonde Bather. Era un portret al Alinei.

El nu a încetat să-i admire ochii în formă de migdale, care, după părerea lui, „vorbeau mult despre mintea ei foarte echilibrată,„ mersul ei ușor – „ea se așezat pe iarbă fără să o rupă” – vivacitatea și veselia ei aduse, potrivit lui Renoir, din „câmpuri native acoperite de un ușor vânt de est”, grația ei și cum a știut să-și pună o buclă în păr ondulat.

 Auguste și-a înșelat soția? Au fost multe bârfe. Da, avea muze noi. S-a îndrăgostit chiar … Dar toate aceste lucruri carnale și dragostea romantică nu i-au amenințat poziția madamei Renoir: ea era mama copiilor săi și amanta casei sale.

Ea a avut grijă de el când era bolnav, iar Auguste era bolnav deseori: a prins constant răceală. 

Alina era îngăduitoare și răbdătoare cu trădările sale, crezând că artiștii nu aveau altă cale. Iar Renoir a răsplătit-o cu respect și dragoste sinceră, spirituală

În 1897, Auguste Renoir a căzut într-o zi ploioasă de pe bicicletă și i-a rupt brațul drept. Fractura a fost dificilă.

Renoir era sortit imobilității. Boala a progresat foarte repede … În curând, Renoir nu se putea deplasa prin casă doar într-un scaun cu rotile. Cu toate acestea, a continuat să picteze. Soții Renoir s-au mutat la moșie, înconjurat de o grădină cu măslini vechi de cinci sute de ani, bucurându-se de viată.

Henri Matisse: „Auguste, de ce nu lăsați pictura, suferiți atât de mult?” – la care Renoir, a răspuns: „Durerea trece, frumusețea rămâne …”

Alina amanta și mama copiilor lui, a murit la 27 iunie 1915. Înainte de a-și da ultima suflare, Auguste într-un scaun cu rotile a fost dus, să-și ia rămas bun de la ea, a privit-o, apoi a plecat la atelier, unde Auguste a plâns și a desenat trandafiri, triumful artei asupra morții. Nici când a fost informat că Alina a murit, nu și-a întrerupt munca. A pictat flori!

Toată lumea se aștepta ca moartea soției sale să-l ucidă pe Auguste, crezând că fără Alina pur și simplu s-ar ofili. Toți greșeau … Renoir era prea iubit de viață și de pictură. Au existat întotdeauna și alte femei în viața lui, chiar și atunci când a fost aproape complet paralizat … André Madeleine (Catherine) Hesling a devenit ultima sa iubire.

Poate, iubirea reală este venerația vieții. Ea nu moare niciodată în sufletul omului. Îl însoțește până dincolo de mormânt.

Mihai Eminescu

Am deschis cartea de poezii și versuri, Iași,1890 Editor V.G. Morțun. Botoșani 10 Noiemvrie 1887. În primele pagini este scrisă această scrisoare :

Mult stimate amice,

    Boala îndelungată de care am suferit, m’a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întru câtva mai restabilit, vin a Vă ruga să V’aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă, în care me aflu.
   Dacă Ve este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, Ve rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă.
    În aşteptarea unui respuns remân al DVoastre, devotat amic. M. Eminescu

 Câteva fragmente din viața zbuciumată și controversată a poetului Mihai Eminescu.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. (…)

Eminescu, se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor (…) apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii” (Ion Păun)

La Botoşani, unde Mihai Eminescu împărţea suferinţa şi sărăcia cu ,,sărmana lui soră nenorocită şi săracă ca şi dânsul”, un Eminescu aflat în cea mai cumplită mizerie – ,,Faţa-i umflată de culoare neagră arămie era încadrată de un păr lung şi în dezordine, care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Nespălat, cu o barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, picioarele lui goale pe a căror glezne se îmbinau nişte răni vinete, în supuraţie, erau încălţate cu nişte galoşi vechi, numai ferfeniţe, adunaţi probabil de la nişte gunoaie”. Din păcate, remarcă Şardin – ,,Şi lumea în indolenţa ei tristă trecea în fiecare zi pe lângă această tragedie care se desfăşura oribilă chiar sub ochii ei nepăsători” (Vladimir Şardin)

 (…) Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară o adâncă melancolie (…). Călca încet şi rar; capul mereu lăsa (…). Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare–mergea anevoie sprijinindu-se de el (…). Uneori îl stăpânea  în jos.

Eminescu – Veronica Micle

„Venere şi Madonă a fost poezia care m-a fascinat. De pe atunci te cunoşteam, te vedeam în vis şi bănuiam că vei fi îngerul meu păzitor (…). De pe atunci figura ta robise inima mea stingheră şi amărâtă”

Întâlnirea de la Viena va modela la rândul ei poezia celor doi menţinând o dualitate a fericirii şi suferinţei ce nutreşte lirismul dorului nemărginit ce mişcă inimi şi planete.

”M-au fermecat cu vreo scânteie

Din clipa-n care ne văzum?”

 O dată te văzusem –

Şi-am stat înmărmurit

Şi crud-a fost durerea

Cu care te-am iubit.”

”Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire,
ci-mplinită, Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită (…)

 „femeia era pentru dânsul idealul creațiunii, a frumuseții şi a perfecțiunii chipului omenesc” „În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.”

În data de 15 iunie 1889 s-a stins, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești.

Să doarmă în pace.

”Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; D-zeu e în inima noastră.” M. Eminescu

Iosif Vulcan, afectat de această veste, scrie în ,,Familia”: ,Naţiunea mea, îmbracă doliu!…Literatura noastră, jeleşte!…Poezia română, plânge!Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

,,Reverse dulci scântei autotştiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei să-şi scuture floarea,

Nemaifiind prieag de-atunci înainte

Aduceri aminte m-or troieni cu drag!”.

,Nici cenuşa noastră-n lume

Scumpo, nu s-o întâlni”.

La două săptămâni de la moartea poetului, Veronica Micle vine la mormântul poetului şi-i aduce o coroniţă de violete cu o panglică pe care era scris: ,,La revedere!”.

La trei august 1889, moare la Mănăstirea Văratec şi Veronica Micle, în urma unei supradoze de calmante, la cincizeci de zile de la moartea lui Mihai Eminescu. N-a putut să mai suporte despărţirea de Eminescu, despre care scria:

,,Geniu tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu până-n pragul morţii

Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”

poezia – doamna artelor

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi întinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din creștet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or sa-ți cada flori de tei.