poem

Edgar Allan Poe a fost un poet, romancier, nuvelist și critic literar american. Viața lui a fost un dezastru, alcoolic, pe fiecare femeie pe care o întâlnea o cerea de nevastă. ”A întâlnit-o pe Helen,i-a spus că o iubește și a presat-o să se căsătorească, Helen i-a trimis o serie de scrisori care l-au nemulțumit pe Poe. După ce le-a citit, a încercat să se sinucidă cu o supradoză de laudanum. Charles Baudelaire a comentat că moartea lui Poe a fost „aproape o sinucidere, o sinucidere îndelung pregătită”.

Poemul este deosebit, mi-a plăcut!

Catre Helen – Edgar Allan Poe

Te-am văzut o dată, doar o singură dată – cu ani în urmă:

Nu vreau să spun cât de mult – nu mult, cu toate acestea.

Era noapte, iulie; Luna mare plină

Caută sufletului nostru,

  pe calea ei abruptă spre arcul cerului,

a plouat un voal argintiu mătăsos de lumină,

 căldură severă și somnolență,

Pe fetele nălțate ale-acelor
Roze, ce-n schimbul dragostei lumine,
Își dădeau sufletul îmbălsămat
Intr-o extatică moarte.

Grădina unde vântul nu îndrăznea
Să umble decât doar tiptil, cădea
pe acele fețe de trandafiri înălțate la cer,

Roze, ce-n schimbul dragostei luminate,
Își dădeau sufletul îmbălsămat
Intr-o extatică moarte.

Cădea
Pe fetele nălțate ale-acelor
Roze ce surâdeau si se stingeau
Pe-acest răzor, de tine fermecate
Si de poezia ființei tale.

În halat alb, pe o bancă de violete,

In alb învestmântată, pe un strat
De violete, te-am văzut șezând
Culata, pe când luna cădea peste
Fetele-ntoarse ale rozelor
Si pe-a ta, vai, intarsia in durere!
Nu destinul a fost cea care, în acea noapte din iulie,

nu a fost, probabil, Destinul (ci Durerea este numele)

Care-mi spunea sa ma opresc in fata
Zăbrelelor grădinii spre-a sorbi
Mireasma acestor roze adormite?
Nici un zvon: lumea păcatului dormea,
Afara doar de tine si de mine.
(Oh, cer, oh, Doamne, cum imi bate inima
Apropiind aceste doua nume!)
Afara doar de tine si de mine.

Care-mi spunea sa ma opresc in fata
Zabrelelor gradinii spre-a sorbi
Mireasma acestor roze adormite?
Nici un pas în tăcere: lumea urâtă dormea,

în afară de tine și de mine. M-am oprit, m-am uitat

și totul într-o clipă a dispărut

(Oh, amintiți-vă că a fost o grădină magică!)

Lumina perlată a lunii a ieșit:

nu am mai văzut bucăți de mușchi, cărări întortocheate,

flori fericite și copacii gemând;

parfumul de trandafiri a murit

În brațele aerului îndrăgostit.

Totul a dispărut, cu excepția ta sigur –

cu excepția acelei lumini divine din ochii noștri.

sufletul tău s-a ridicat la cer.

Ce povești sălbatice ale inimii au fost inscripționate

De dragoste par scrise de aceste
Armonioase, cristaline sfere!
Ce-întunecată suferința si ce
Nadejde nelumeasca! Ce senină
Mare de mandrie! Ce avânt

Cutezător si, totuși, ce adâncă,
Ce nesecată sete de iubire!

Muri si el in bratele-adierilor,
În adorație. Tot, tot se stinse,
Afara doar de tine, – afara doar
De mai puțin ca tine, de lumina
Divina-n ochii tai, afara doar
De sufletul din ochii tai nălțați!
Nu i-am văzut decât pe ei,
Ei erau lumea toata pentru mine!
Nu i-am văzut decât pe ei, numai
Pe ei ceasuri înteragi, pană ce luna
Se duse. Ce sălbatice povesti
De dragoste par scrise de aceste
Armonioase, cristaline sfere!
Ce-ntunecatâ suferință si ce
Nadejde nelumească! Ce senină
Mare de mandrie! Ce avant

Dar Diana a dispărut în cele din urmă din ochii mei,

voalat într-un pat de nori negri spre vest;

Iar tu – o fantomă – printre copacii îngropați

dispari. Au rămas doar ochii tăi.

Nu vor mai pleca – nu au mai dispărut niciodată.

Iluminând-mi calea solitara
Spre casa noaptea, nu m-au părăsit
(Cum au fost nădejdile-mi) de-atunci,

Ei ma urmează. Ei ma duc prin ani,
Ei îmi sunt sfetnici – eu însa li-s rob.
Ei au menirea lor de-a lumina.

Îmi umplu sufletul de frumusețe, de speranță –

Ei au menirea lor de-a lumina
Si de-a înflăcăra. Eu – datoria
De-a fi mântuit de lumina lor
Scânteietoarea, de-a ma limpezi
In focul lor electric, si sfinți
In focul lor elysian. Ei umplu
Cu Frumusete (care e Nadejde),
Sufletul meu si sunt, departe-n ceruri,
Stelele-n fața cărora-ngenunchi
In tristele, tacutele vegheri
Din noaptea mea. Pe când, chiar în amiază,

Îi văd lucind mereu, doi dulci luceferi
Ce nu pot fi întunecați de soare!

Despărțire

de Tudor Arghezi

Când am plecat, un ornic batea din ceata rar,
Atât de rar ca timpul trecu pe langa ora.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzând-se noiembrie prelungă si sonoră.

Poate mai bate înca secunda de atunci,
Poate-a trecut îndată si-asteaptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Si lacrimile tale, în gara cenușie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casa parăsită, cu-o raza franta-n geam.
Nu l-ai simțit ca este părtas la jalea noastră?

Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Si cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă?

Inevitabil!

reflexii

Cărțile aduc bucurie, florile sunt frumoase prin culoare aspect și miros, cărțile sunt frumoase prin conținut și parfumul emanat de personaje. De- a lungul timpului cărțile inspirând  oamenii, natura a devenit muză.

”Viața mea, de la bun început, este povestea unei realizări de sine a inconștientului”. Carl Gustav JUNG

Carl Gustav JUNG – Cel mai mare ”doctor de suflete„ al omenirii el s-a vindecat mai întâi pe sine!

Mai precis despre căutarea și găsirea momentului suprem de împlinire sufletească într-o viață de om! Si nu de ”a fi doar efemer”, ci peren! Sufletul omului este  frumos.

 “Privilegiul unei vieți  constă în a deveni ceea ce ești cu adevărat!”

Omul vrea să-și regăsească starea de grație, Trupul nu mai e demult templul sufletului.

Iată ce spune Jung în prologul cărții”… Sunt om. Dar ce înseamnă asta? Ca orice ființă, și eu am fost desprins din divinitatea infinită, dar nu mă pot compara cu nici un animal, cu nici o plantă și cu nici o piatră. Numai o ființă mitică depășește omul. Cum să aibă el atunci despre sine o părere definitivă? Omul este o desfășurare psihică, pe care el însuși n-o stăpânește – sau poate că o stăpânește, dar numai parțial.”

”Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. (…) Ceea ce se vede este floarea, iar aceasta dispare. Rizomul dăinuie.” Carl Gustav JUNG

”În fond, merită să fie povestite numai acele evenimente ale vieții  mele în care lumea nepieritoare a irupt în cea efemeră. De aceea vorbesc cu precădere despre trăirile interioare. Din ele fac parte visele și închipuirile mele, care formează în același timp materia originară a muncii mele științirice”  Potrivit lui Jung, în fața evenimentelor interioare, toate celelalte amintiri pălesc.

Jung e de părere că orice om ar fi cu adevărat fericit, ar îmbătrini frumos și s-ar apropia de împlinire, dacă și-ar dedica măcar câteva minute pe zi explorării propriului suflet! Iar sufletul se poate explora de cei care ”au o priză bună” cu inconștientul, ca de pildă artiștii, sau orice persoană creativă care e capabilă să scoată din propria sa cutiea Pandorei creații de o sfâșâietoare frumusețe! Pentru Fellini, de exemplu, acest procedeu a funcționat minunat, marele regizor adoptând metoda jungiană, iar rezultatele au fost adevarate capodopere!

Viața interioară neîmplinită poate avea asupra vieții exterioare consecințe semnificative.!

Vindecarea trupului nu vine din administrarea de medicamente, ci vine din interior! Acest lucru este valabil, pentru toată societatea și pentru înreaga omenire!

Jung e de părere că lumea întreagă poate deveni mai bună și mai curată cu o singură condiție: fiecare să dea cu mătura în fața propriei sale case!

”Ceea ce-i leagă pe toți oamenii din toate timpurile și din toate continentele este miezul religios al existenței noastre! Concret: fiecare om are un suflet. Religia și psihologia nu sunt unul și același lucrul, dar amândurora le pasă de sufletul omenesc”! Relația dintre Dumnezeu și Iubire!

A fost întrebat dacă crede în Dumnezeu – Carl Gustav JUNG

zâmbește, Difficult to answer. I don’t need to b elieve. I know.”

”Amintiri, vise reflecții”! JUNG