Dod Procter, pictor

Dod Procter, a fost un artist englez și soția artistului Ernest Procter. Procter și soțul ei au urmat împreună școli de artă în Anglia și la Paris, unde au fost influențați de impressionism: Pierre Auguste Renoir și Paul Cezanne. Subiectele imaginilor ei au fost în mare parte portrete și flori.

Dod Procter-tropical-flowers

Dod Procter-Anemones-1936

Dod Procter-Autumn-Flowers-1946-Royal-Academy-of-Arts

Dod Procter

fruit

Dame Laura Knight, (1877-1970)

Dame Laura Knight, (1877-1970)

FEMEIE (Rabindranath Tagore)

Nu ești doar o creație a lui Dumnezeu, nu ești un produs al pământului, – Un bărbat te creează din frumusețea lui spirituală. Pentru tine, poeții, o, femeie, ai țesut o ținută scumpă,

Fire aurii de metafore pe hainele tale ard. Pictorii au imortalizat aspectul tău feminin pe pânză Într-o măreție fără precedent, într-o puritate uimitoare. Câte fel de fel de tămâie, culori ți-au fost aduse în dar, Câte mărgăritare din abis, cât aur din pământ. Câte flori delicate au fost smulse pentru tine în zilele de primăvară, Câte insecte au fost exterminate pentru a vă picta picioarele. În aceste sari și cuverturi de pat, ascunzându-și privirea timidă, Imediat ai devenit de o sută de ori mai inaccesibil și mai misterioasă. Într-un mod diferit, trăsăturile tale străluceau în focul dorințelor. Tu ești jumătate ființă, ești jumătate imaginație.

Dame Laura Knight, (1877-1970)

Dame Laura Knight, (1877-1970)

florile întunericului

Se spune că arta este este o formă a divinității.

Scribul viselor.

Când doi
îndrăgostiți se sărută, în ploaia nopții doar o iubire enormă
îi va lăsa să strălucească.

Frumusețea vibrează în miezul viu al universului… peste tot în jurul nostru.

Capodopere -Muzeul Prado Spania, Mara Luisa, pictor

Mara Luisa, pictor

Mara Luisa, pictor

– A privi cerul-vezi noaptea- lucidă, divină –
și, așezat în fața ei, simți infinitul;
împărăția infinită a cerului și a omului.

Când amurgul se deschide, ca niște flori,
și florile întunericului se instalează la orizontul îndepărtat,
Timpul își dezvăluie ambivalența.

Stele căzătoare se rup și se dezintegrează în mijlocul zborului
și fiecare arc argintiu îl numim un miracol. 

Și lumina lunii atârnă sau cade pe vârfurile copacilor, ca niște pânze de păianjen albastre.

 Peste orașul gri de beton – O boală ne distruge credința – atunci ne ridicăm glasul către cel iubit*

Erik-Tryggelin, Paris

Poem

În cele din urmă adunate, flacăra și fluturele,
după atâta prevestire,
realitatea îmbogățește visul
și noaptea arde, izbucnind în plânsete.
Îți arunci trupul în sufletul meu?
Sau eu am fost cel care am aruncat trecutul
în sfera binecuvântată a calmului tău?
Ce contează? Seara asta explodează
și viitorul își deschide trandafirul palid.
Această lumină, în care suntem deja, va auri
viața din jurul nostru ca un soare copt.  Joan-Ramon Resina

Erik-Tryggelin,, răsărit de soare

sonet 24 – Shakespeare

Ochiul meu s- a comportat ca un pictor și a gravat imaginea ta frumoasă pe pânza inimii mele. Corpul meu este cadrul care ține această imagine; a desenat acea imagine cu perspectivă, reprezentând în mod realist profunzimea, este cea mai înaltă abilitate pe care ar putea-o avea un pictor. Numai prin acest pictor – ochiul meu – poate găsi imaginea ta care locuiește continuu în inima mea: ochii tăi sunt ferestrele inimii mele. Uită-te acum. Ochii mei ți-au trasat forma, iar ochii tăi sunt ferestre în care pot privi să-mi văd propria inimă, în care soarelui îi place să privească, aruncându-i o privire. Ei pot desena doar ceea ce văd; nu văd în inima ta.  Sonnet 24 – Shakespeare

https://www.youtube.com/watch?v=JqtSuL3H2xs