O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Archive for the ‘Capodoperele lumii’ Category

Sandro Botticelli, pictor renascentist

Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești.

„Mitul este cea mai veche poezie, și așa cum viziunile poetice ale oamenilor asupra lumii pot fi libere și diverse, la fel sunt și creația imaginației lor, care descrie viața naturii…” 

Sandro Botticelli, (n. 1 martie 1445, Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene.

Sandro Botticelli aceeași zeitate, Venus este zeița iubirii , a avut-o ca model  pe Simonetta Vespucci, ca Beatrice pentru Dante sau Laura pentru Petrarca.

După ce Sandro Botticelli a dobândit individualitatea stilului în maniera de a crea picturi, Sandro a transmis cu rafinament transparența culorilor, și o anumită muzicalitate în creațiile sale artistice. Acest lucru este evident mai ales în pictura „Primăvara”.

Primăvara, prima pictură mitologică.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este sandro-botticelli-botticelli-alessandro-1445-1510.jpg

Venus era zeița romană a iubirii si frumuseții. … Era asociata cu venirea primăverii si aducea bucurie zeilor si oamenilor. Zefir, zeul vântului, o urmărește şi o ia drept iubită. Prin gestul violent, o transformă în Flora, şi îi oferă darul de a răsfira flori, dar şi o grădină minunată în care primăvara este eternă. Flora stă lângă Venus şi răspândește trandafiri, florile iubirii. Este, de fapt, primăvara, având deasupra pe Cupidon, fiul ei.

”Flora – Garoafe, flori de porumb, floare de portocal sunt legate de tema iubirii pământești și a căsătoriei. În același timp, se construiește o altă linie de semnificații: un crin – floare de puritate, garoafă – simbol al Trinității divine. Toate indică o iubire sublimă. modele rafinate atât pe suprafața țesăturilor, cât și pe „covorul” de pe pajiște sub picioarele personajelor.”

În alegoriile sale, pictorul pictează un colorit viu şi creează o lume ireală, plină de simboluri şi sensuri ascunse, în care personajele sale feminine devin adevărate idealuri de frumuseți.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 3841751.jpg
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este flora-primavara-1485.jpgFlora din Primăvara ,1485,Botticelli

Nașterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, se află acum la Galeria Uffizi din Florenţa, Italia

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este abloul-nasterea-lui-venus-una-din-cele-mai-renumite-picturi-din-istoria-artelor-se-afla-acum-la-galeria-uffizi-din-florenta.jpg

Zeița Venus din imagine ţine cu mâna stângă minunatul ei păr blond, acoperindu-se cu el, sfioasă, iar cu mâna dreapta îşi acoperă sânii. Zeiţa este arătată ca o fată de o frumuseţe ireală care stă într-o scoică purtată de vânt.

Zeița Venus din pictura lui Botticelli te făcea să admiri eternitatea. Această capodoperă, a fost terminată în 1486, Botticelli. Naşterea lui Venus poate să fi fost un omagiu adus frumoasei Simonetta Vespucci, soţia unui nobil florentin. Flora, din Primăvara este tot ea.

Cea mai frumoasă muză a lui Botticelli, Simonetta Vespucci, și cel mai mare Mister, care nu va înceta să stârnească imaginația omului.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este sandro_botticelli_ritratto_di_profilo_di_una_ragazza_forse_simonetta_vespucci_1460-65_ca._02.jpg

A murit însă în 1476 de tuberculoză. A trăit doar 23 de ani.

Artistul, a fost invitat în 1481 la Roma pentru a picta la Capela Sixtină, este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei.

Acest lucru poate fi văzut în pictura „Buna Vestire”. În fața ei se află îngerul cu aripi într-o haină translucidă, care a zburat la Maica Domnului.

 Deasupra razelor de lumină ale îngerului, Maria s-a închinat înaintea lui cu ochii închiși, ca și cum ar fi orbită de lumina lui.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este maria-s-a-inchinat-in-fata-ingerului-buna-vestire.jpg
Buna Vestire
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este buna-vestire.jpg

William Shakespeare

 „Când mori şi stearpa-ţi frumuseţe moare;

                                    Dar dându-i rod, o laşi nemuritoare”

… A fi sau a nu fi, este întrebarea!…

 William Shakespeare s-a nascut pe 23 aprilie 1564,a murit in 1616, pe 23 aprilie, cel mai ilustru poet liric renascentist. actor,dramaturg, poet, si creator de sonete. 

Shakespeare a scris comedii: “Furtuna”, “A douasprezecea noapte”, “Poveste de iarna”; istorice: “Richard al ll-lea, Hencric al Vlll-lea”; tragedii: “Romeo si Julieta”, “Hamlet”, “Regele Lear”. 

Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea si sufletul

Doamna lui Shakespeare este neîntrecută în frumuseţe şi farmec, după cum reiese din sonetul următor:

Sonet – CXXX  „Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soareshakespeare sonet.

                  Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;

                  Omătu-i alb, dar sânu-i oacheş pare,

                  Iar negrul păr sârmos ca de ţigan.

                  Știu roșii, albe – roze de Damasc,

                  Dar faţa ei nu are-aşa aşa vopsele;

                  Dintr-un parfum mai dulci zefiri se nasc

                  Decât din tot parfumul Doamnei mele.

                  Îmi place s-o ascult când îmi vorbeşte

                  Dar de un cântec mult mai mult mă-ncânt;

                 Nu ştiu cum calcă zâna îngereşte,

Dar Doamna mea păşeşte pe pământ

                  Şi totuşi jur că n-are asemănare

                  Cu cele ce se cred rupte din soare”.

Doamna brună i-a fost însă infidelă lui Shakespeare, a cărui iubire devine sursă de suferinţă şi chin, mai ales când află legătura acesteia cu prietenul său blond.

XLII

A fost a mea, a ta-i acum, şi ştii
Că o iubeam; mă aşteptam să doară,
Dar că acum de drept îi aparţii,
E-o pierdere ce-aproape mă omoară…
Dar tot vă iert, şi-n gânduri vălmăşag
Îţi zic: era firesc să o alegi, şi tu
Iubeşti precum iubesc; şi că-mi eşti drag
ştiind, la fel, ea-n grabă-ţi se dădu…
Te pierd, o pierd, ferice dar de voi,
Că v-aţi găsit! Câştigul e-ndoit
Iubire-având din mine amândoi,
Cât eu rămân de chin blagoslovit.
Batjocură a sorţii: fraţi de sânge,.

sonetul CXXXVIII

Ea jură că-i o sfântă! Cine-o crede?
Să-i spun că jură strâmb? O, n-are rost.
Sau poate-am chip de tânăr… cum se vede,
Încrezător muierii, crud şi prost.

Noi doi  – ascultă! – să rămânem doi,

                                    Deşi-n iubirea nostră sântem una”.

Sonetul CLXXIII 

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă,

originalludwig knoefel 9

Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie,

Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie,

În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenușă.

Ea nu stă-n trup: stăpână-a cărnii și-a plăcerii,

Înflăcăratu-i spirit – urgie – le consumă;

Își cată-n noi duh geamăn… și, de-l îmbii cu humă,

Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…

Te ispitește jindul să-mbraci și fericirea

Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?

Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte,

Căci ea, ca să pătrundă, îți sparge-alcătuirea,

          Preface în genune lăuntrul tău, anume

          Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume…

sonetul CIII

Culori de fum, o, Muza mea săracă,
Ai picurat în versul meu netot,
Splendorile, să nu orbesc de tot.
Iubire, de sunt mut, nu-mi face vină,
Oglinda doar îţi ştie chipul drag.

georgiana, duchess of devonshire (1757-1806)

“Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor/decât să-l văd slăvit pe ticălos/iar pe sărman de râsul tuturor/să văd tăgăduit pe credincios/pe vrednicul de cinste, oropsit/şi pe femei batjocorite crunt./Pe cel făr’ de prihană, pedepsit/şi pe viteaz răpus de cel mărunt/şi artele sub pintenul despot./Să văd prostia doctor la deştepţi/şi adevărul “vorbă de netot”/şi strâmbul poruncindu-le la drepţi:/mă uit scârbit la tot şi … Bun rămas!/

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”  Shakespeare

Octavian Paler – Vincent Van Gogh

Scriitorul Octavian Paler, a cunoscut zonele sensibile ale sufletului,iubirea,durerea.. . „Îmi răzbun durerea cu o mare nevoie de a iubi” le exprimă superb prin cuvinte scrise care produc bucuria de a citi cu o deosebita plăcere, scrisul lui are un farmec aparte.

 Van Gogh,un artist care oferă totul fără să primească nimic.

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru – (Van Gogh

self-portrait-1888

Octavian Paler – Vincent Van Gogh sau revanşa prin artă .

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1333 – 25.12.1980

S-a scris mult despre sinuciderea lui Van Gogh; nimeni nu s-a gândit, totuşi, că ea nu s-a petrecut numai în duminica în care pictorul şi-a tras un glonte în piept.

Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, „se va sinucide în altar.”  

Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar şi o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în aceşti ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoşătoare la care, în mod normal, o viaţă, şi cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista.

Timpul său se comprimă brusc, gata să explodeze. Flacăra lui dansează pe lama de cuţit dintre extaz şi moarte. Pictorul se grăbeşte. Se teme că nu va avea vreme să-şi descarce sufletul ? Cândva, iubind o femeie care l-a respins, s-a dus acasă la părinţii ei şi le-a cerut voie s-o vadă numai cât timp va reuşi să-şi tină degetele în flacără.

 De fapt, aşa procedează şi cu viaţa lui. Vrea să existe numai câtă vreme reuşeşte să se menţină în flacără. Altfel… A cerut un pistol spunând că vrea să împuşte corbi.

Printr-o curioasă compensaţie cei care simt presiunea destinului ameninţând să-i omoare repede sunt parcă mai obsedaţi de eternitate. La 35 de ani, Van Gogh e obsedat de ideea de a ajunge după moarte într-o stea. Când alţii sunt în plină vigoare a vieţii, el se pregateşte de nemurire convins că lumânarea nu va mai arde mult.  

 Poate că absolutul este totdeauna revanşa celor frustraţi în existenţa lor relativă, a celor care neavând aproape nimic s-au hotărât să vrea totul. Dar convingerea mea e că orice ar fi făcut în viaţă acest olandez s-ar fi dăruit la fel: total.

Există oameni care nu-şi pot menaja şi distribui forţele. Ei trebuie să arunce o dată totul în cântar. Chiar viaţa lor. Ţinta pe care o urmăresc o devoră. A trăi nu e pentru ei decât un mijloc de a se lăsa devoraţi. Nu-i sperie gândul că se va întâmpla să moară mai devreme decât alţii.

Ei nu pot fi cumpătaţi când e vorba de visul lor. Trăiesc sub o dictatură sublimă, a pasiunii care îi omoară. Curajul lor nu trebuie confundat cu al celor care făceau ocheade femeilor în drum spre ghilotină. Pur şi simplu ei nu pot trăi altfel. Van Gogh n-a putut păstra niciodată o măsură în existenţa lui. El nu s-a priceput în nici o privinţă să se oprească la timp, să nu cadă în exces. Până şi biserica protestantă s-a speriat de zelul său la Borinage, retrăgându-i dreptul de a predica.

Acest solitar ciudat nu ştia, într-adevăr, să se servească de o idee în interesul său. Se pricepea numai să ia în serios totul. Vânzător de tablouri la Londra, refuza să recomande gravurile pe care le detesta. În toate pasiunile năvăleşte, ca şi la Academia din Anvers, ca o bombă, intempestiv, fără tact şi fără măsură. El nu cunoaşte decât excesul. Şi în singurătate şi în suferinţă şi în furia de a crea.

   Ajuns în Provenţa, pictează într-un ritm frenetic, de dimineaţă până seara. Cu eterna lui pipă între dinţi, trece pe străzile din Arles urmărit de copiii care strigă în urma lui şi râd. Se duce în câmp, unde stă toată ziua sub soarele năucitor. Lucru spune el. Picteaza repede, fără să revină, fără să facă retuşuri.

Stăpânit parcă permanent de gândul că nu are prea mult timp la dispoziţie. Seara îşi ameţeşte uneori foamea cu absint. Sunt ca o locomotivă care pictează. Şi dacă auzim cum trebuie aceste vorbe, simţim că ele sunt rostite cu o voce sugrumată, de un om care bănuieşte că moartea poate să-i sară oricând în gâtlej. Suprimă uneori detaliile în maniera lui Giotto, căutând să ajungă repede, cât mai repede la esenţial.

În peisaje, lumina e aproape de paroxism, arborii par să se răsucească surescitaţi de căldură şi totul e însetat de un absolut confuz şi fierbinte, iar în autoportrete îl simţim parcă pe pictor gata să murmure, cum o va face o dată, „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. Fără îndoială, cineva care murmură asta nu e deloc nepăsător când priveşte în jurul său. Dar despărţirea, plecarea, tristeţea, au început, chiar sub enormul disc galben al soarelui care exaltă energiile vitale.

Căci Van Gogh face parte dintre artiştii care nu pot trăi şi crea în acelaşi timp. Arta lui nu se mulţumeşte cu o parte din forţele lui. Ea îi cere, necruţătoare şi despotică, toată energia. După ce pictorul a eşuat în toate tentativele, singura şansă de fericire care i-a mai rămas este cea care îl ucide.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Van Gogh

Drama lui Van Gogh se joacă astfel pe o scenă goală, fără spectatori, între complexul eşecului şi tentaţia absolutului. El are pietre de moară legate de picioare şi, pe de altă parte, aripi ca Icar. Nu poate să renunţe nici la unele, nici la altele. Singurul lucru de care poate dispune este viaţa sa. Şi-o macină şi şi-o arde. „O, Doamne, nu există Dumnezeu”, exclamă el, dar ce există atunci ? Există arta ! 

  Cât timp va mai reuşi să-şi ţină degetele în flacără, va face, prin artă, o tentativă disperată: să-şi concilieze pietrele de moară cu aripile. Ceea ce nimeni n-a reuşit. Van Gogh încearcă înainte de a fi răpus. Şi tocmai această îndârjire eroică a singurătăţii lui care umple pânzele de lumină, de lanuri de grâu şi de ceruri prinse într-un vârtej cosmic, această încordare supremă care înalţă geniul, doboară omul.

 Dar asemenea personajelor dostoievskiene, el ştie că dacă a pus piciorul pe prima treaptă, trebuie să înainteze, să trudească până la cea din urmă.

eu-imi-visez-picturile-iar-apoi-imi-pictez-visele-vincent-van-goghvincent-van-gogh-peisaj-de-toamna-cu-copaci-1885