Simfonia mării

Departe de toate,
În defileul dintre stâncile mării, Singură,
Singură,
Invizibilă ochilor oamenilor,
M-am  predat gândului, dorului.

Valuri de culoare
albastru închis,

scriu simfonii
uneia altea,

 Pe nisipul fierbinte

o rază de lumină, curcubeu.

***

M. Eminescu – Ce caută rază din ceruri venită,

Din galbenă steaua ce-alearga prin cer,

Ce cauta-n mare, în noaptea-i cernita

Und-razele pier?

În fundul cel umed al marei turbate,

În lumea-i noptoasa, în sânu-i de-a mar,

Luceşte o steauă în piatră schimbată,

În mărgăritar.

Am râs,
am privit, cu îndrăzneală
și am plecat.

Inima nu avea niciun motiv
să pătrundă în abisul uimirii

”Pasiunea de salvare a riscului este cea mai înaltă dinamică a sufletului uman”

îmbinarea artelor

Afară nu e soare, de aceea am postat un răsărit de soare (Claude Monet); important e să aveți în suflet soare. Îmi place să citesc tăcerea lumii, din când în când să visez o altă realitate.

Claude Monet, (n. 14 noiembrie 1840, Paris, Franța- d. 5 decembrie 1926, Giverny)

„[…] Deoarece culoarea care a creat florile în fundal a fost cea mai prețioasă, cea mai emoționantă din aceeași floare; și dacă au strălucit sub nuferi după-amiaza, caleidoscopul unei fericiri atente, mobile și tăcute, fie că se colmasează spre seară, ca niște porturi îndepărtate, apusul roz de vis, schimbându-se constant pentru a rămâne mereu în acord, în jurul corolelor înghesuite mai stabile, cu ceea ce este mai adânc, mai trecător, mai misterios – cu ceea ce există infinit – ora, se pare că le-a făcut să înflorească pe tot cerul».

Marcel Proust (1871-1922) – „În căutarea timpului pierdut” vol. I, pp. 206-207:

Claude Monet, impresionist francez

Pictorul impresionist, Claude Monet a modelat delicat nuferii cu formă și eleganță estetică, luxuriant în culori vibrante.

« […] căci culoarea pe care a creat-o pe fundalul florilor era mai prețioasă, mai mișcătoare decât cea a florilor în sine; și dacă făcea caleidoscopul fericirii atente, mobile și tăcute să strălucească sub nuferi după-amiaza, fie dacă era umplut seara, ca anumite porturi îndepărtate, cu rozul visător al apusului, schimbându-se constant pentru a rămâne mereu în acord, în jurul corzilor cu cele mai stabile nuanțe, cu ceea ce este mai profund, mai trecător, mai misterios – cu ceea ce este infinit – în ceas, se părea că le-a făcut să înflorească în plin cer”. Marcel Proust (1871-1922) – „În căutarea timpului pierdut”

Claude Monet, impresionist francez

Darul lui Chopin este [expresia] celor mai profunde și mai pline sentimente și emoții care au existat vreodată. El a făcut un singur instrument să vorbească o limbă a infinitului. ”puritatea sa inițială l-au aruncat într-un fel de disperare. Se încuia în camera lui zile întregi, plângea. Începea din nou a doua zi cu o perseverență infinită și disperată.

„Chopin a scris două mazurkas (dans polonez) minunate, care sunt în valoare de mai mult de patruzeci de romane și sunt mai elocvente decât literatura întregului secol”.

„Geniul său a fost plin de sunetele misterioase ale naturii, dar transformat în echivalente sublime în gândirea muzicală, și nu prin imitarea slavă a sunetelor exterioare reale. Compoziția sa din acea noapte a fost cu siguranță plină de picături de ploaie, răsunând clar pe plăcile Charterhouse, dar a fost transformată în imaginația sa și în cântecul său în lacrimi care i-au căzut pe inimă din cer”.

„Aici, la Genova, bolnav până la moarte, a scris o muzică a paradisului și la un singur instrument a dat glasul infinitului”. Scrie George Sand . Deși nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează „deasupra tuturor femeilor”. Discret, rezervat și misterios, este atras de forța, expresivitatea și exuberanța sa. Romanciera îi prețuiește talentul, însușirile de artist cu capul în nori. Povestea lor de iubire debutează în vara anului 1838. Se lupta câțiva ani cu primele simptome ale tuberculozei.

Frederic-Chopin-and-George-Sand

artă combinată

”O picătură uzează o piatră”

Am găsit întâmplător o carte în bibliotecă, ”Moartea Căprioarei” pe spatele căruia scria, “În poezia mea veţi intra ca-ntr-un sat de munte; veţi vedea întâi «neobişnuitul». Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fân şi de răşină – totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pământ – pământ adânc. Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de pe cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi, precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi. Veți afla despre flăcăii noștri că-s voinici ca brazii sau unii becisnici ca tufa. Despre fetele noastre că-s ca florile- de cicoare sau cucută” Nicolaie Labiș

Dar pe încetul totul va prinde contur și după mai îndelungată conviețuire veți intra în firea adâncă a vieții poeziei mele, ca în adâncul vieții pătimașe a unui sat de munte. Nicolae Labiș

”Magii s-au închinat Lui; I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă. Și, după ce au primit în vis revelația de a nu se mai întoarce la Irod, s-au retras în țara lor”

Suntem ca o floare căreia îi cad petalele, strângem aceste petale cu speranțe parfumate si le transformam in vise, unele lăcrimează de dor, altele ne alina cu zâmbetul eternității. Privește spre cer, ai nevoie doar de-o privire care să-ți mângâie rănile.