O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Archive for the ‘poezie’ Category

Jean Richepin- poet francez

Dragostea pentru arta te face sa pierzi dragostea cea adevarata?

„Aceasta însingurare dureroasa de la trezire mă apasă de doua zile si nu ma mai părăsește. Înainte mă simțeam vulnerabil doar când nu o găseam langa mine, dar pe urma mă conectam la job, la proiecte, la lume, la viată, lucruri care ma subjugau, dar în același timp ma si eliberau de angoasele mele. Seara lucrurile mergeau bine. Numărătoarea inversa a început, când ne-am certat. Simt ca o pierd pe Ana. Sunt gelos. Gelos pe arta care mi-o răpește zi de zi din ce în ce mai mult, gelos pe câteva tablouri care ocupa de câtva timp locul principal in existenta ei„

 …Și inima a întrebat în timp ce plângea:

„Te-am rănit, copila mea? »

Nunta zânelor

Nunta va fi frumoasă și galantă bogată,
Pe drum, unde aurul fin ne va sluji ca arenă,
Cailor împodobiți le voi lăsa frâul,
Și baldachinul nostru azur va fi firmamentul.

Voi fi blindat în catifea, eu iubitul.
Vei fi în dantelă și satin, tu regina.
Vom avea pentru părinți pe vechea noastră nașă
Care ne dă marele soare, diamantul ei.

Și toți îndrăgostiții vor veni la petrecerea
În care Noaptea va cânta în rochia ei sclipitoare.
Toate vor veni, păsările, florile, fluturii.

Vor fi doi câte doi și vor saluta în perechi
Spunându-mi: — Doamne, suntem uimiți.

Jean Richepin, Mângâierile, 1877

 Jean Richepin, est un poète, romancier et auteur dramatique français..

Imnul frumuseții

Charles Baudelaire

 Vii din înalte ceruri sau eşti din adâncime,

O, Frumuseţe? Reaua şi buna ta privire

Împrăștie de-a valma şi fericiri şi crime,

De aceea tu cu vinul te asemeni la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;

Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;

Şi când reverşi miresme de-murguri cu furtună

Se face laş eroul, vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare?

Destinul ca un câine de poala ta se ţine;

Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;

Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;

Calci peste morţi de care râzi cu mult dispreţ;

Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate

Nu-i cel mai slut, și-Omorul e un breloc de preţ

Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare,

Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.

Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare

Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,

O, Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!

Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie

Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger, drăcească sau divină,

Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,

Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină!-

Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Radu Stanca

Personalitatea poetului, dramaturgului și eseistului Radu Stanca.

Cultura e mediul lui cotidian și splendoarea lumii” 

Aceste epistole ar putea să sune patetic sau desuet, dar ele au o putere rar întâlnită de a-l face pe cititor să trăiască el însuși ori să resimtă patima cu care expeditorul le-a redactat.

Întreaga operă, este întâlnirea exemplară cu doamnele (muzele lor), care vor deveni soțiile lor. (Lucian Blga, Rdu Stanca)

Cartea conține toate scrisorile pe care Radu Stanca le-a trimis logodnicei și mai apoi soției sale Doti, în perioada 1948-1962, epistolele fiind, destule dintre ele, răvășitoare prin intensitatea și sinceritatea netrucată de care a fost animat expeditorul lor. Doti este sau devine pentru Radu Stanca tocmai încarnarea Animei, cum intuitiv formulează Ion Vartic, adică femeia completă, totală, absolută, polimorfă, multifațetată. 

Doti scumpă,

Unde aș putea găsi mai multă lumină decât la tine? Unde aș putea afla mai adâncă bucurie lăuntrică decât dezvelind în mine imaginea ta? De aceea, gândurile mele toate sunt numai cu tine. Fiecare zi, fiecare clipă din zi e o creștere a mea spre tine. Ceas cu ceas sporesc sub strălucirea ta binefăcătoare; – imaginea ta se revarsă asupră-mi și stau sub ploaia aceasta de fericire, plin de o copleșitoare beatitudine interioară. Ai văzut cum se revarsă, într-o biserică, în zile însorite, din turnuri, mănunchiuri de raze ce vin parcă din tărâmuri divine? Întocmai așa, te cobori asupră-mi, toată numai limpezimi supraterestre, și port gândul despre tine ca o aură sfântă în jurul frunții.

Îmi dau seama, acum că, de fapt, nu te-am iubit întotdeauna decât pe tine – tot ceea ce am fost eu cu adevărat, tot ceea ce a fost în mine esență veritabilă și nu contrafacere, tot, tot a fost numai iubire pentru tine. Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – și te-am simțit în zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tău, imaginea ta îmi lipsea; – și acum, când toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi revelează adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decât pe tine; Și – știi! – te simt din atât de îndelungați ani, încât parcă nu m-ai părăsit niciodată.

 Soție – concept cuprinzător, reunind în el viața și moartea, mama și amanta, pe fecioara sfântă și pe femeia pătimașă, Maria din nazaret și Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul și Diavolul meu, liniștea și neliniștea mea, ziua și noaptea mea, lumina și întunericul meu, viața și moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca împlinire a vieții.

Și într-adevăr, Doti, în aceste zile din urmă, eu am murit. Am murit de cea mai minunată moarte; am murit de viață. Am murit și m-am născut prin această moarte; am murit eu și m-am născut tu. Noua mea existență este veșnicia ta. 

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

(Fragment din scrisoarea trimisă de Radu Stanca soției sale Dorina, poreclită Doti, la data de 11 iunie 1951, Sibiu)

Trăiești, respiri, plângi, cazi, te ridici. Apoi, trăiește sublim, până doare!