decembrie

Stelele cu tristeți și bucurii
Tainic strălucesc peste noi.

Se apropie sărbătorile de iarnă, e divin, e taină, e dor! Bucăți din amintirile nostre, din vise, din iubire, din lacrimi și zâmbet. La ce ai visat, de cine ne-a fost dor, când am oftat, ce taine am purtat, ce nu ai spus nimănui niciodată.

 Mă iubesc. Mă ridic. Mă iert. Mai visez din adâncul inimi. Mai cred în frumos. Mai lupt. Mă înalț. Cu o, naivitate încântătoare; de copil.

 Am sărutat cu ploaia, Am iubit cu gândul, Am mângâiat cu florile.

Am capacitatea de a empatiza și de a mă bucura din toată inima pentru cineva. Nu contează dacă e o persoană dragă sau un străin. De asemenea, îmi place sa ascult muzică. Ascultarea muzicii întărește sistemul imunitar. O cărare de lumină vine de la apus, pe care iți vine sa o pictezi. Astăzi e soare pe strada mea. Mâine poate nu va mai fi. După atâta timp am învățat ca nu mai contează.”Trăiește clipa!” .

Dacă aș fi fulg de nea, te-aș învăța sa plutești. Sa cobori încet din cer si sa te amesteci printre alți fulgi. Să acoperi pământul, făcând totul sa fie mai alb, mai curat, mai pur.

Fie ca o stea strălucitoare din cer să vă dea întotdeauna lumină, bucurie și credință.

Simfonia mării

Departe de toate,
În defileul dintre stâncile mării, Singură,
Singură,
Invizibilă ochilor oamenilor,
M-am  predat gândului, dorului.

Valuri de culoare
albastru închis,

scriu simfonii
uneia altea,

 Pe nisipul fierbinte

o rază de lumină, curcubeu.

***

M. Eminescu – Ce caută rază din ceruri venită,

Din galbenă steaua ce-alearga prin cer,

Ce cauta-n mare, în noaptea-i cernita

Und-razele pier?

În fundul cel umed al marei turbate,

În lumea-i noptoasa, în sânu-i de-a mar,

Luceşte o steauă în piatră schimbată,

În mărgăritar.

Am râs,
am privit, cu îndrăzneală
și am plecat.

Inima nu avea niciun motiv
să pătrundă în abisul uimirii

”Pasiunea de salvare a riscului este cea mai înaltă dinamică a sufletului uman”

Radu Stanca

Personalitatea poetului, dramaturgului și eseistului Radu Stanca.

”Cultura e mediul lui cotidian și splendoarea lumii” 

Aceste epistole ar putea să sune patetic sau desuet, dar ele au o putere rar întâlnită de a-l face pe cititor să trăiască el însuși ori să resimtă patima cu care expeditorul le-a redactat.

Întreaga operă, este întâlnirea exemplară cu doamnele (muzele lor), care vor deveni soțiile lor. (Lucian Blga, Rdu Stanca)

Cartea conține toate scrisorile pe care Radu Stanca le-a trimis logodnicei și mai apoi soției sale Doti, în perioada 1948-1962, epistolele fiind, destule dintre ele, răvășitoare prin intensitatea și sinceritatea netrucată de care a fost animat expeditorul lor. Doti este sau devine pentru Radu Stanca tocmai încarnarea Animei, cum intuitiv formulează Ion Vartic, adică femeia completă, totală, absolută, polimorfă, multifațetată. 

Doti scumpă,

Unde aș putea găsi mai multă lumină decât la tine? Unde aș putea afla mai adâncă bucurie lăuntrică decât dezvelind în mine imaginea ta? De aceea, gândurile mele toate sunt numai cu tine. Fiecare zi, fiecare clipă din zi e o creștere a mea spre tine. Ceas cu ceas sporesc sub strălucirea ta binefăcătoare; – imaginea ta se revarsă asupră-mi și stau sub ploaia aceasta de fericire, plin de o copleșitoare beatitudine interioară. Ai văzut cum se revarsă, într-o biserică, în zile însorite, din turnuri, mănunchiuri de raze ce vin parcă din tărâmuri divine? Întocmai așa, te cobori asupră-mi, toată numai limpezimi supraterestre, și port gândul despre tine ca o aură sfântă în jurul frunții.

Îmi dau seama, acum că, de fapt, nu te-am iubit întotdeauna decât pe tine – tot ceea ce am fost eu cu adevărat, tot ceea ce a fost în mine esență veritabilă și nu contrafacere, tot, tot a fost numai iubire pentru tine. Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – și te-am simțit în zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tău, imaginea ta îmi lipsea; – și acum, când toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi revelează adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decât pe tine; Și – știi! – te simt din atât de îndelungați ani, încât parcă nu m-ai părăsit niciodată.

 Soție – concept cuprinzător, reunind în el viața și moartea, mama și amanta, pe fecioara sfântă și pe femeia pătimașă, Maria din nazaret și Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul și Diavolul meu, liniștea și neliniștea mea, ziua și noaptea mea, lumina și întunericul meu, viața și moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca împlinire a vieții.

Și într-adevăr, Doti, în aceste zile din urmă, eu am murit. Am murit de cea mai minunată moarte; am murit de viață. Am murit și m-am născut prin această moarte; am murit eu și m-am născut tu. Noua mea existență este veșnicia ta. 

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

(Fragment din scrisoarea trimisă de Radu Stanca soției sale Dorina, poreclită Doti, la data de 11 iunie 1951, Sibiu)

Trăiești, respiri, plângi, cazi, te ridici. Apoi, trăiește sublim, până doare!