O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Archive for the ‘poveste’ Category

Simfonia mării

Departe de toate,
În defileul dintre stâncile mării, Singură,
Singură,
Invizibilă ochilor oamenilor,
M-am  predat gândului, dorului.

Valuri de culoare
albastru închis,

scriu simfonii
uneia altea
,

 Pe nisipul fierbinte

o rază de lumină, curcubeu.

***

M. Eminescu – Ce caută rază din ceruri venită,

Din galbenă steaua ce-alearga prin cer,

Ce cauta-n mare, în noaptea-i cernita

Und-razele pier?

În fundul cel umed al marei turbate,

În lumea-i noptoasa, în sânu-i de-a mar,

Luceşte o steauă în piatră schimbată,

În mărgăritar.

Am râs,
am privit, cu îndrăzneală
și am plecat.


Inima nu avea niciun motiv
să pătrundă în abisul uimirii

”Pasiunea de salvare a riscului este cea mai înaltă dinamică a sufletului uman”



			

Radu Stanca

Personalitatea poetului, dramaturgului și eseistului Radu Stanca.

Cultura e mediul lui cotidian și splendoarea lumii” 

Aceste epistole ar putea să sune patetic sau desuet, dar ele au o putere rar întâlnită de a-l face pe cititor să trăiască el însuși ori să resimtă patima cu care expeditorul le-a redactat.

Întreaga operă, este întâlnirea exemplară cu doamnele (muzele lor), care vor deveni soțiile lor. (Lucian Blga, Rdu Stanca)

Cartea conține toate scrisorile pe care Radu Stanca le-a trimis logodnicei și mai apoi soției sale Doti, în perioada 1948-1962, epistolele fiind, destule dintre ele, răvășitoare prin intensitatea și sinceritatea netrucată de care a fost animat expeditorul lor. Doti este sau devine pentru Radu Stanca tocmai încarnarea Animei, cum intuitiv formulează Ion Vartic, adică femeia completă, totală, absolută, polimorfă, multifațetată. 

Doti scumpă,

Unde aș putea găsi mai multă lumină decât la tine? Unde aș putea afla mai adâncă bucurie lăuntrică decât dezvelind în mine imaginea ta? De aceea, gândurile mele toate sunt numai cu tine. Fiecare zi, fiecare clipă din zi e o creștere a mea spre tine. Ceas cu ceas sporesc sub strălucirea ta binefăcătoare; – imaginea ta se revarsă asupră-mi și stau sub ploaia aceasta de fericire, plin de o copleșitoare beatitudine interioară. Ai văzut cum se revarsă, într-o biserică, în zile însorite, din turnuri, mănunchiuri de raze ce vin parcă din tărâmuri divine? Întocmai așa, te cobori asupră-mi, toată numai limpezimi supraterestre, și port gândul despre tine ca o aură sfântă în jurul frunții.

Îmi dau seama, acum că, de fapt, nu te-am iubit întotdeauna decât pe tine – tot ceea ce am fost eu cu adevărat, tot ceea ce a fost în mine esență veritabilă și nu contrafacere, tot, tot a fost numai iubire pentru tine. Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – și te-am simțit în zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tău, imaginea ta îmi lipsea; – și acum, când toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi revelează adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decât pe tine; Și – știi! – te simt din atât de îndelungați ani, încât parcă nu m-ai părăsit niciodată.

 Soție – concept cuprinzător, reunind în el viața și moartea, mama și amanta, pe fecioara sfântă și pe femeia pătimașă, Maria din nazaret și Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul și Diavolul meu, liniștea și neliniștea mea, ziua și noaptea mea, lumina și întunericul meu, viața și moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca împlinire a vieții.

Și într-adevăr, Doti, în aceste zile din urmă, eu am murit. Am murit de cea mai minunată moarte; am murit de viață. Am murit și m-am născut prin această moarte; am murit eu și m-am născut tu. Noua mea existență este veșnicia ta. 

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

(Fragment din scrisoarea trimisă de Radu Stanca soției sale Dorina, poreclită Doti, la data de 11 iunie 1951, Sibiu)

Trăiești, respiri, plângi, cazi, te ridici. Apoi, trăiește sublim, până doare!

sentimente

Nimic nu este mai înalt și mai puternic, mai sănătos și mai util pentru viața viitoare, ca o amintire frumoasă.

Karl von Blaas (n. 28 aprilie 1815, d. 19 martie 1894, Viena) a fost un pictor austriac, cunoscut pentru portretele și compozițiile sale religioase executate pe pânză, precum și sub formă de fresce.

În autobiografia sa povestește următoarea poveste fermecătoare, care a avut loc în vara anului 1839 în timpul unei vizite la Perugia:

„Într-o duminică, în Catedrala din Perugia, am văzut o tânără frumoasă, care m-a făcut să uit Liturghia și mediul sfânt. Înapoi la pensiune am schițat-o din memorie, iar proprietarul a spus imediat: „Aceasta este fata frumoasa! Laura Bernabo ”(1839)

Era ca o nobilă și, ca urmare, am desenat-o cu mult spirit. Seara, pe Promenadă, am văzut-o din nou, iar ea m-a atras cu o putere invizibilă. Și cum am intrat pe o stradă îngustă, am întrebat-o pe mama ei dacă aș putea să-i pictez frumoasa fiică.

I-am spus că sunt un artist călător, căutând frumusețea oriunde ar fi. Doamna a fost amabilă și m-a lăsat să intru în casa ei, zile întregi am vizitat-o și, portretul fiicei a fost pictat.

Frumoasa Laura se simțea flatată și, deși voiam să fiu statornic în sentimentele mele și să mă preocup doar de artă și forme frumoase, ”mi-a aprins inima”.

„Curând nu am avut alte gânduri decât cele ale Laurei.” Veneam des în casă, ea aștepta la fereastră și mă salute și era clar că se bucura să mă vadă.

Mama ei, care era văduvă și avea o singură fiică, pe Laura, a remarcat, afecțiunea reciprocă. Am fost de acord să ne întâlnim zilnic, lângă o fântână, pe lângă care trecea un drum frumos. Acest lucru sa întâmplat foarte des, am băut apă sănătoasă și am vorbit. Acestea au fost, ore minunate, de neuitat.

Mama ei și-a dorit ca fiica ei frumoasă, dar săracă, să fie căsătorită bine, așa mi-a vorbit într-o zi, când am terminat portretul, foarte serios cu mine, mi-am exprimat regretele, pentru că nu am putut sa fac nici un angajament, datorită faptului că eram încă atât de tânăr și trebuia să-mi stabilesc un venit.

Laura nu putea să aștepte o perioadă nedeterminată.

Mama ei mi-a lăudat onestitatea și a regretat. În timpul acestei conversații am revenit din nou la sentimentele mele și am stabilit că trebuie să plec.

Ar trebui ca fiecare picătură de cerneală care cade pe hârtie, sa se transforme în picătură de lumină parfumată, ca bobul de tămâie.