florile întunericului
Se spune că arta este este o formă a divinității.
Scribul viselor.
Când doi
îndrăgostiți se sărută, în ploaia nopții doar o iubire enormă
îi va lăsa să strălucească.

Frumusețea vibrează în miezul viu al universului… peste tot în jurul nostru.



– A privi cerul-vezi noaptea- lucidă, divină –
și, așezat în fața ei, simți infinitul;
împărăția infinită a cerului și a omului.
Când amurgul se deschide, ca niște flori,
și florile întunericului se instalează la orizontul îndepărtat,
Timpul își dezvăluie ambivalența.
Stele căzătoare se rup și se dezintegrează în mijlocul zborului
și fiecare arc argintiu îl numim un miracol.
Și lumina lunii atârnă sau cade pe vârfurile copacilor, ca niște pânze de păianjen albastre.
Peste orașul gri de beton – O boală ne distruge credința – atunci ne ridicăm glasul către cel iubit*

Poem
În cele din urmă adunate, flacăra și fluturele,
după atâta prevestire,
realitatea îmbogățește visul
și noaptea arde, izbucnind în plânsete.
Îți arunci trupul în sufletul meu?
Sau eu am fost cel care am aruncat trecutul
în sfera binecuvântată a calmului tău?
Ce contează? Seara asta explodează
și viitorul își deschide trandafirul palid.
Această lumină, în care suntem deja, va auri
viața din jurul nostru ca un soare copt. Joan-Ramon Resina

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.