aroma sufletului

Eu sunt deschisă si curioasă, spre a afla cât mai multe despre istoria, cultura și civilizația popoarelor, începând cu Egiptul Antic, cea mai veche civilizație din lume. Am fost acolo, să mergeți și voi. Să vizitați tot ce se poate vizita! Atunci, cănd o să fie bine în lume.

Lumea asta Rătăcitoare, de
Nebunie și Frică
Răzbate
prin piatră,
Ca un Soare și
Arde cu Foc mut.

Aroma sufletului – cât de frumos! Suntem obișnuiți să mirosim floarea, să inhalam mirosul pământului umed după ploaie sau mirosul mării, urmele de sare lăsate pe pielea noastră după baie …

Să fi fost lumea mai lipsită de prejudecăți? Astăzi lumea vuiește de prejudecăți.

PAUL JEAN GERVAIS (FRENCH, 1859-1936)

Sufletul miroase și, depinde de cum trăiește și cu ce îsi umple ziua, zi de zi… și tocmai aceasta este frumusețea a artei misterioase de a fi tu însuți. 🙂

un pescăruși se oprește în cristalul aerului
precum o lacrimă care-și caută chipul pierdut
din ochii tăi țâșnește o lumină albastră

care mi-aduce o bucurie pătimașă
nici setea nici privirea nu te cuprind
te văd infinit de frumoasă

cu tine a apărut vara, cerul și toate cele de pe pământ
și tot cu tine vor dispărea în infern. Ionescu Ion

„Muzica – măreaţă întîlnire dintre tonuri!”, exclama Shakespeare

Care e omul ce nu simte muzica curgînd şuvoaie în sufletul său?…

Arta literara-Aurel Pantea

 “După ce toate pier, după ce se sfârșește destinul nostru, ca fiinţe simbolizante, rămâne doar dragostea”

 „Pe unde se rupe spinarea zilei,/ pe acolo intră dezordinea, ruptă toată,/ cum îi stă bine dezordinii,/ şi se aude Dumnezeu rîzînd”

 „Îl găsesc pe Isus Christos în biografia mea cutremurată,/ în spaima din Grădina Ghetsimani era şi justificarea pen tru spaimele mele,/ în iertarea lui Petru e şi iertarea pentru clipele mele, în care am fost laş,/ îndoiala lui Toma mă presupune şi pe mine,/ cînd credinţa e ameninţată de nevoia de argumente…” 

 „Pînă în străfundurile morţii/ pînă ce glasurile toate se aud/ tare de departe, pînă ce doar căderi se mai pot întîmpla,/ pînă ce miezul însuşi al distrugerilor se apucă de plîns,/ pînă ce încep să se audă limbi necunoscute,// inima ta e în inima mea,/ iar sîngele înfloreşte” 

 Aurel Pantea, poet

……

 ceea ce faci tu, mereu,

este să îmi plantezi, fotografii cu tine, în minte

într-una, recentă, îmi apari în fața unei clădiri albastre,

dintr-un loc îndepărtat, unde nu vom fi niciodată împreună,

dar, într-alta, ești impregnată în parfumul acelor trandafiri,

Provence in the south of France in St. Rémy-de-Provence, roses

pe care, în fiecare dimineața, îi zăresc, atunci când cobor,

în grădina sălbatică, din spatele casei mele,

în fiecare primăvară,

pe aceia îi pot atinge

dacă aș vrea,

m-aș duce chiar acum,

aș păși prin umbra copacilor,

până când aș ajunge lângă tine,

și te-aș inspira profund,

până când, toată aroma ta,

s-ar developa în alveolele mele pulmonare,

aceasta ar fi, până la urmă,

cea mai frumoasă fotografie de-a ta!

multiplicată la nesfârșit,

mângâia tă la nesfârșit de respirația mea.

Aurel Pantea, poet