conversație sentimentală

Arta cuvântului.

Poezia este o arta care doare.

„Și ce tare mă doare

Nu-mi mai simt nici inima…” – Poezia, Doare, de Marius Tucă

Refugiul meu, casa mea liniștită în mijlocul universului, plină de lumina soarelui…

Razele sale precipită ceața cu picături prețioase pe copaci, și ele strălucesc ca mici diamante, arăta ca o irealitate misterioasă… e nobilimea toamnei… cu secretele aerului și ceea ce este ascuns în lumina zilei. Dimineața, atunci când este rece curat, roua ascunsă între flori, împrăștie – polenul și în după-amiaza, atunci când turcoazul schimbă zilele dure de ametist mov, frumusețea naturii și a muzicii fuzionează. Curcubeul a râs azi, iar păsările au cântat, sufletul e ca o stea în tăcere, arde, zâmbește. O stare specială; ascult nuanțele tăcute…

… Să vii în visul meu albastru…

… să fiu cu tine…

Atunci,

îți
vei aminti
de cicatricea un pic vizibilă, despre momentele pe care le-am pictat pe fereastră și care veneau din cerul toamnei.

Poezia este munca inimii și a gândului.
E la fel de misterioasă ca luna.