clipe de viață

când nu am chef să colorez viața 

pictez litere

îmi ajunge

să arăt viața reală

pentru toți cei care se tem să trăiască, să îmbătrânească! 

Am învățat să pictez cu sufletul, să mă conectez la puterea gândului frumos, o largă paletă de sentimente: melancolie, bucurie, liniște și mai ales dragoste. Un spectacol al luminii, al culorii, al sentimentelor și al trăirilor.

În viața mea am trecut prin locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni, am văzut ochi frumoși, am simțit suflete calde, am cunoscut oameni cu asperități pe mâini, oameni care s-au sacrificat pentru binele altora, am întâlnit oameni fericiți si oameni curați la trup și suflet, oameni credincioși. Trăsăturile lor surprinde emoțiile oamenilor, corpurile lor, oda către viață, viața reală, plină de sentimente și marcată de timp. Dar, există cuvinte care ucid, suntem responsabili pentru cuvintele noastre. Există însă și cuvinte care se vindecă, care duc încet la normalitate. 

Îmi plac oamenii calzi, sinceri, de la ei primesc bucurie, pe care o duc cu mine acasă….

 Când eram mică, mergeam la biserică cu sora mea si mama, tata mergea rar. Intram în biserică cu emoție, îmi făceam cruci, priveam sfinții de pe icoane, care mă urmăreau, nu am întrebat cine au pictat sfinți, cine sunt, vedeam în schimb, că nu sunt la fel ca noi. Mă rugam să-mi fie iertate păcatele mele mici, făceam jurăminte, cum că o să fiu un copil cuminte. Ascultam voci frumoase, mama cânta în corul bisericii.  Iar eu mă rugam pentru mama, pe care o admiram pentru vocea ei de privighetoare, si pentru bunătatea și iubirea ei nemăsurată. Mă uitam în ochii sfinților și spuneam: Doamne, iartă-ne, te rog!  La biserică ne întâlneam cu rudeniile, cu bunica, de la care primeam de fiecare dată câțiva bănuți, de care ne bucuram. In curtea bisericii se făceau planuri pentru săptămâna în curs, invitații la masă. Era o atmosferă încărcată de emoție și bucurie. Acum mă bucur si mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru ce și cât mi-a dat. 

Omul iubit poate suporta multe.

Am învățat o frunză să vorbească, să cadă din copac. Culoarea ei, este arămie.

E toamnă iar

rain

Limba ne-a fost dată în scopuri nobile – arma inimii.

Sunt persoane care se ascund sub diferite pseudonime, de fapt în realitate ele nu există, de acolo iubesc, urăsc, promit,… Mereu aleargă după câte -o fantezie.

“Mai stai, mai durează un pic/Aceasta ….. iubire, /Oricum e mai mult decât nimic.”

Iubirea adevărată se arată întreagă în toată splendoarea, în toată strălucirea ei, fără să fie nevoie a cauta după ea. E totul; încredere, dăruire, împotriva lumii întregi. 

 E greu sa fi tu… cel adevărat? 

„Astfel stau şi nu merg,
Fumeg
Şi ard, şi
Nu fumeg N.S.

 

„Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg. N.S.

Moartea lebedei, Ion Grecea

[…], duminica trecută, aici, ţi-am spus că locul acesta, al nostru şi numai al nostru, intim şi fermecător, lângă salcia asta, aduce aidoma cu scena ce mi-a fost pregătită pentru debutul meu cu Moartea lebedei. Salcia, lacul, zarea albastră… Ştii ce mi-am dorit eu, […]? Să vin dansând către tine în acel pas seul, primele secvenţe din Moartea Lebedei. Nu ştiu dacă aş mai fi putut merge în poante, dar aş fi încercat după atâţia ani […] să-mi împlinesc un vis, acela de balerină. Uite mă vezi? […] se ridică, încercă un releve, deodată glezna îi fu săgetată de o durere ascuţită, dar n-o luă în seamă şi ieşind de sub cortina salciei, în  sincopa  febrei şi a deznădejdi porni în acel pas seul, cu braţele întinse, unduindu-le uşor ca aripile unei păsări în zbor, zâmbind trist, amar cu părul negru […], cu ochii ei mari […] privind parcă peste lume.
Vârful piciorului atinse unda înfiorată a apei, apa îi cuprinse gleznele apoi genunchii…
Probabil murise…

„Amintirile se scurg ca apele prin vadul unui râu, se duc la vale parcă sărind din piatră-n piatra, stai pe mal, privind în unda limpede şi încerci să le distingi imaginea, ca-n luciul unei oglinzi. Unele fug, se tulbura destrămându-se în spuma câte unui val, te străduieşti să le aduni împreunându-le ca cioburile unui pahar; altele, statornice, îţi cheamă ochiul către ele, te fac să trăieşti aievea clipei de mult trecute, unele frumoase, pline de bucurii, de nostalgie şi încântare, altele, dimpotrivă…”