cheia

Știi, toți căutăm cheia potrivită, pentru o viață dorită. Este intuiția ta.

 „Cheia ce mi-ai dat aseară –
Cheia de la ușa … verde
Am pierdut-o chiar aseară!

Dar ce cheie nu se pierde?

Și-am rămas afara-n ploaie,

Pe sub salciile ude. Ion Minulescu

Edward Cucuel, pictor

Cu câte-o floare, câte-o damă,
Cu câte-un foc ori un absint,
Te mai distrezi din timp în timp,
Jucându-ţi rolul într-o dramă.

Pe frig, în verde irizează
Absintu-un suflet afumat.
Iar florile ce i le-ai dat
În iarnă, dulce-l parfumează.

Apoi sărutu-l nu-ţi mai place,
Doar a durat un anotimp.
Şi vin trădări, şi trece-un timp,
Şi-amorul singur se desface. Charles Cros din Antologia poeziei franceze 

Vizionez – femei nenumărate

Femei interesante mă mai sună,

Dar rece si străin mă simt de toate

Si nu mă văd cu ele împreună. Adrian Păunescu

Undele… pe cer pictează un nou răsărit de soare, care cade în fiecare fereastră deschisă…pe păr, gânduri, vise, pe ochi dulci-amărui. Atingere, care nu doare niciodată.

Mă înșel, mă ard!
Trăiesc!
Zâmbesc?

destin

Împodobim lumea cu picturi, vise, poezii și muzică, îi dă farmec și candoare.

Poetic sonatina Richard Clayderman

Suntem mereu în căutarea destinului. Aruncăm sămânța în lume – se naște iubirea, ce miroase precum floarea albastră, născută din trăiri adânci, lacrima tresare de bucurie.

Suntem muguri croiți din verde, în urma căruia trandafirii ar trebui să înflorească, sângerând în petale, iubirea. Răsărim în fiecare dimineață între bătăile inimii, căutând puncte de reper. prin prisma imaginației. Alții trec prin viață presărând speranțe si vise, uneori o floare, mereu în căutarea a ceva, a cuiva, devenind îndrăgostiți cu iubirii străvezii.

Uneori din jocul destinului rămâne doar simfonia pietrelor și furtună în suflet.

Victor Hugo în Mizerabilii : Sufletul înalt şi senin, neatins de patimile şi emoţiile josnice care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nici de nebuniile, minciunile, urile, vanităţile și mizeriile sale, locuieşte în albastrul cerului ”muza mea,/rug albastru şi verde aprins în cer”  nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.”

 

Si de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
Văzduhul serii mi-ar părea căprui. N. Stănescu

Întreb: ale cui sunt culorile,natura,florile,cuvintele? Ale tale?! Din focul dragostei și singurătate apare teama și gelozii nemăsurate, vorbe… și imagini de tine inventate. Imaginare. Îți propun să meditezi la ceea ce am spus. Mă opresc aici.

 

 

„Calomnii mitologice”, Octavian Paler

 Virtualul are multe capcane în care poti cadea.

 Cât de ridicoli putem deveni când suntem îngusti si lipsiti de elegantă!

 Mi-a venit ideea să spicuiesc din „Pledoarie rostită de o femeie la procesul lui Don Juan” – Octavian Paler

 Destinul lui Don Juan e să plece, totdeauna, grăbit, cu mâinile în buzunare, fredonând o melodie la modă. Sau, fiindcă vremurile s-au schimbat de când hoinărea el prin Sevilla, să se urce în maşină şi să apese pe accelerator, cu gândul la următoarea aventură.

Probabil vă supără ce vă spun. Bărbaţilor nu le place să le spui în faţă ce crezi despre ei. Au nevoie să fie lăudaţi, chiar când nu merită, şi să li se dea impresia că omenirea depinde de ei, chiar când sunt nişte rataţi.

Bărbaţii nu pricep decât foarte rar ca femeia este o fiinţă curioasă. Nu-i place să fie sclavă decât dacă îşi leagă singura lanţurile. Dacă altcineva vrea s-o lege cu de-a sila, se revoltă, suferă sau se ofileşte. Nu se poate simţi fericită în robie decât dacă a vrut. –

Mai ales că, după o anumită vârstă, bărbaţii nu au decât foarte rar simţul ridicolului. Vor să se afişeze, neapărat, cu fete tinere. Nu-şi dau seama că sunt caraghioşi şi că lumea să uita cu mila la ei. Cum de sunt atât de proşti, încât să-şi închipuie că o femeie tânără, care le-ar putea fi chiar nepoata, cade lată, de amor, atunci când dă cu ochii de ei? Explicaţia o cunoaşteţi. Banii şi celebritatea atrag, cum atrage fluturii o lampă aprinsă.

 Uneori, domnilor, e nevoie de un motiv temeinic pentru a continua să trăieşti. Dacă nu-l găseşti, trebuie să inventezi unul. Acum pricepeţi de ce nimeni nu ştie cum a sfârşit Don Juan? Şi că singura certitudine e că n-a apucat să îmbătrânească? Tainele nu îmbătrânesc, domnilor. Şi lăsaţi-le să rămână ceea ce sunt: nişte taine. Dacă scormoniţi prea mult prin legendele lui Don Juan, nu veţi găsi decât un pat oarecare. Credeţi că merită efortul?

Veşnicia nu e a nimănui.!