Radu Stanca

Personalitatea poetului, dramaturgului și eseistului Radu Stanca.

”Cultura e mediul lui cotidian și splendoarea lumii” 

Aceste epistole ar putea să sune patetic sau desuet, dar ele au o putere rar întâlnită de a-l face pe cititor să trăiască el însuși ori să resimtă patima cu care expeditorul le-a redactat.

Întreaga operă, este întâlnirea exemplară cu doamnele (muzele lor), care vor deveni soțiile lor. (Lucian Blga, Rdu Stanca)

Cartea conține toate scrisorile pe care Radu Stanca le-a trimis logodnicei și mai apoi soției sale Doti, în perioada 1948-1962, epistolele fiind, destule dintre ele, răvășitoare prin intensitatea și sinceritatea netrucată de care a fost animat expeditorul lor. Doti este sau devine pentru Radu Stanca tocmai încarnarea Animei, cum intuitiv formulează Ion Vartic, adică femeia completă, totală, absolută, polimorfă, multifațetată. 

Doti scumpă,

Unde aș putea găsi mai multă lumină decât la tine? Unde aș putea afla mai adâncă bucurie lăuntrică decât dezvelind în mine imaginea ta? De aceea, gândurile mele toate sunt numai cu tine. Fiecare zi, fiecare clipă din zi e o creștere a mea spre tine. Ceas cu ceas sporesc sub strălucirea ta binefăcătoare; – imaginea ta se revarsă asupră-mi și stau sub ploaia aceasta de fericire, plin de o copleșitoare beatitudine interioară. Ai văzut cum se revarsă, într-o biserică, în zile însorite, din turnuri, mănunchiuri de raze ce vin parcă din tărâmuri divine? Întocmai așa, te cobori asupră-mi, toată numai limpezimi supraterestre, și port gândul despre tine ca o aură sfântă în jurul frunții.

Îmi dau seama, acum că, de fapt, nu te-am iubit întotdeauna decât pe tine – tot ceea ce am fost eu cu adevărat, tot ceea ce a fost în mine esență veritabilă și nu contrafacere, tot, tot a fost numai iubire pentru tine. Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – și te-am simțit în zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tău, imaginea ta îmi lipsea; – și acum, când toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi revelează adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decât pe tine; Și – știi! – te simt din atât de îndelungați ani, încât parcă nu m-ai părăsit niciodată.

 Soție – concept cuprinzător, reunind în el viața și moartea, mama și amanta, pe fecioara sfântă și pe femeia pătimașă, Maria din nazaret și Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul și Diavolul meu, liniștea și neliniștea mea, ziua și noaptea mea, lumina și întunericul meu, viața și moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca împlinire a vieții.

Și într-adevăr, Doti, în aceste zile din urmă, eu am murit. Am murit de cea mai minunată moarte; am murit de viață. Am murit și m-am născut prin această moarte; am murit eu și m-am născut tu. Noua mea existență este veșnicia ta. 

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

(Fragment din scrisoarea trimisă de Radu Stanca soției sale Dorina, poreclită Doti, la data de 11 iunie 1951, Sibiu)

Trăiești, respiri, plângi, cazi, te ridici. Apoi, trăiește sublim, până doare!

Lucian Blaga, poezie

”Un singur izvor am pentru tot ce fac: TU ”

Muza este cea mai bună sursă de inspirație pentru un artist și cel mai bun doctor pentru sufletele umane.

„Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, niște ochi demonici […] Își concentra toată ființa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuși, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

”Sufletul mi-e așa de curat cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede.”

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuși.

E toamnă. – Poveștile Evei

Sufletul mi-e așa de curat cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede.

În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut. – În noapte undeva mai e

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi așa de rece
– de-aş putea să i-o sărut –
– ca buza ta.

Îmi ești aproape.
Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape. –Înfrigurare

”Iarba este înrourată la ceas de noapte, ochiul meu – totdeauna”

Mi-ești drag-acum, tu, noapte sfântă,
Cu plânsul tău domol de stele,
Căci porți în firea ta curată
Comoara visurilor mele.

[…] Iar eu încet,
nespus de-ncet
pleoapele-mi închid,
îmbrățișând cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surâsul tău, iubirea şi lumina ta – fragment din Noapte

Cu două degete muiate în apă poți să stingi o lumânare. Închizând pleoapele, poți stinge o rază de soare. Dar noapte nu se face.

Artistul creează din frumusețea lui spirituală.
„Omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubește” L.Blaga

Lucian Blaga

luna și noaptea