filosofie
Opera literară neornamentată nu are success la public. Azi arta se bazează pe cuvinte ornament „arta pentru arta”, sunt multe cărți non inteligente, nu –ti aduc satisfacție. Un fel de trivialitate, nu in cuvinte, in ceea ce exprima, cuvintele ar trebui sa curgă cu înțeles. Unele cărți mai degrabă te obosesc.
Ideea acestei postări mi-a venit de la postarea lui “noiembrie” Franz Kafka.
Mi-am aprofundat cunostintele citind din” biblioteca lumii” despre Franz Kafka. Recunosc ca nu m-a atras niciodată. Am aflat lucruri naturale care se petrec si in timpurile noastre;pe alocuri suntem acolo.
Ieri am fost in căutarea „timpului pierdut” 🙂
„Franz Kafka ucide intenționat orice metaforă, orice simbolism, orice semnificație […]
El a descoperi tragismul modernismului, care nu are vindecare ,singura vina spune el, este existenta..
Vorba lui Eminescu:Toate-s vechi şi nouă toate; vremea vine, vremea trece(Glosa)
Ii impută tatălui caracterul poruncitor şi ipocrit sau faptul că l-ar fi mutilat emoțional în copilărie.
“Să nu-ţi fie cu supărare, dar amintirile mele din cea mai fragedă pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfăcut de sine,..
Tatăl ar fi fost vinovat chiar şi pentru neizbânda fiului de a se căsători şi de a-şi construi o familie. Un episod descris în scrisoare pare de-a dreptul traumatizant: copilul Franz Kafka este lăsat într-o noapte afară, în balcon, de către tatăl său, din cauza unei abateri de la buna conduită.
Veşmintele inestetice i-ar fi deformat nu doar mersul şi postura, ci chiar şi imaginea despre sine şi gândirea despre viitor.
A doua scrisoare către tata:
“Aşa că, dragă tată, dacă lăsăm la o parte influenţele exercitate de viaţă asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educaţiei tale. E drept, un surprinzător produs à rebours, dacă avem în vedere faptul că tu vroiai să faci din mine un adevărat Kafka – voinic, îndrăzneţ şi răzbătător, adică asemeni ţie, pe când firea mea de Löwy, fire moştenită de la mama, mă împingea irezistibil spre studiu, cugetare şi visare. Şi astfel, sub pecetea grea a personalităţii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prăpastia dintre noi, …
Însă cu toate excesele tale ce mă băgau în sperieţi, fii convins că te iubeam şi că-mi regretam amarnic acele încăpăţânări şi nereuşite care ţie-ţi provocau frecvente accese de furie. După cum sunt convins că şi tu mă iubeai, dar – ca şi cum te-ai fi jenat de însăşi posibilitatea exprimării tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii şi duioşiei paterne, şi care în inima mea înfricoşată deveniseră inseparabile de fiinţa ta puternică: uneori strigăte şi ameninţări, alteori reproşuri şi insulte. În schimb nu sunt atât de convins că în ceea ce te priveşte ai regretat vreodată metodele aspre de educaţie cu care invariabil mă reduceai la tăcere…
“În ziua de astăzi oamenii cunosc preţul fiecărui lucru şi valoarea nici unuia”,
Dar, măre Doamne,/ cum aş putea să topesc/ gheaţa termonucleară/ dintre oameni şi popoare,/ când propria-mi inimă/ departe de mine se zbuciumă?/ Aşa că mi-am luat traista-n băţ/ şi-am purces în căutarea dânsei./ Dar cum era să-mi recunosc/ după ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai anţărţ?/ Şi, totuşi, ea există/ printre maldărele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insistă/ să se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-vă să m-ajutaţi/ inima să-mi regăsesc/ altfel simt că-nebunesc!/ Împreună alte şanse-avem/ ştiut fiind că ea/ şopteşte-ntruna numele de Om.
Ideea de bine, un principiu suprem de natură divină!
Cât priveşte adevărul, la începutul căutărilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, că doar el spunea că “scopul vieţii nu constă în putere, bogăţie sau voluptate, ci în căutarea dezinteresată a adevărului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevărul tot n-am aflat”.
Isus adus în faţa lui Pilat (Evanghelia după Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, căci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevărul?”, el nu primeşte nici un răspuns de la Iisus, ba mai mult, însuşi capitolul respectiv se încheie cu această întrebare capcană, aparent fără răspuns.
Însă răspunsul ne este oferit de aceeaşi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirmă cât se poate de tranşant: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, apostolului Ioan rămânându-i să pună punctul pe “i” cu precizarea: “Adevărul vă va face liberi”!
“Iată”, mi-am spus, “temeiul tăcerii lui Iisus. Doar afirmase cu altă ocazie că numai prin El oamenii ajung să cunoască adevărul mântuitor.
Înseamnă că şi nouă ne-a rămas o singură şansă: să implorăm ajutorul divin!
Fericirea are seminţele ei dătătoare de rod bogat se numesc credinţă, milă, genenerozitate, precum şi iubirea neprefăcută .
Aşadar, am cedat în faţa hainelor mele urâte şi proaste până şi în ce priveşte ţinuta fizică; am început să merg încovoiat, cu umerii căzuţi, cu braţele şi mâinile strâmbe; mi-era frică de oglinzi pentru că răsfrângeau o urâţenie, de nelecuit. […] Adevărul este că eram cu totul lipsit de capacitatea de a-mi gândi, chiar şi în cele mai neînsemnate amănunte, viitorul concret. Îmi limitam gândirea numai la obiectele imediate şi la împrejurările prezente, şi asta nu din pedanterie sau pentru că aş fi avut interese bine conturate, ci — în măsura în care nu prostia mea ar fi fost cauza — din tristeţe şi din spaimă : din tristeţe, căci prezentul fiind atât de trist pentru mine, îmi spuneam că nu trebuie să-l depăşesc înainte de a mi-l fi făcut mai fericit
”—Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, 2 ianuarie 1912, traducere de Mircea Ivănescu
—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 16 iunie 1913
Pare atât de groaznic să rămâi celibatar, să devii om bătrân, apărându-ţi cu greu demnitatea, în timp ce îi implori pe alţii să te invite la cină, să fii bolnav în colţul patului tău, săptămâni întregi să îţi priveşti camera goală, să îţi iei la revedere tot timpul de la uşă, fără să te presezi pe scări de trupul soţiei tale, camera ta să conducă doar spre uşi laterale, unde locuiesc oameni străini […]
—Franz Kafka, Nefericirea burlacului
Surse: –Wikipedia–- http://www.totpal.ro/
Mi-sa parut interesanta aceasta filosofie: David Blumenfeld, „Living Life over Again
Oferta
Îngerul îți face o reverență și-ți șoptește:
”Uite, ai ajuns în ultima clipă a vieții tale, nu mai ai mult și vei muri, iar eu am venit să-ți fac o propunere concretă și cît se poate de serioasă: Poți alege, bineînțeles, să mori și să fii acoperit de uitare (după ce vei fi plîns, nu mai mult de o clipă, de o mînă de oameni lipsiți de suflet) sau, dacă binevoiești, poți s-o iei din nou de la capăt și să trăiești aidoma viața pe care tocmai o închei în acest moment. Vei trăi fiecare clipă așa cum a fost, fiecare ceas, fiecare eveniment și nimic nu va deosebi viața ta nouă de viața ta veche. Totul se va întîmpla iarăși, exact așa cum a fost, atît în mare cît și în mic. Și nu vei ști că trăiești o viață nouă, fiindcă nu vei ține minte din viața cea veche absolut nimic. Prin urmare, viața cea nouă va fi întocmai cu aceea care se va sfîrși chiar acum (dacă vei dori asta).
Acestea fiind zise, conchide îngerul cu un fin surîs, îți rămîne o clipă să optezi între faptul de a muri pentru totdeauna și faptul de a trăi viața asta din nou (și din nou, și din nou). Hotărăște, deci!”
Sa trăiești aceiași viata din nou si din nou?
Cum ar fi omul nemuritor,plictisit?
Viata are un sfârșit si tocmai acest sfârșit dă sens vieții?
Moartea ar putea fi un nou început,un nou sens?
https://filosofiatis.blogspot.ro
Ma învălui in sublime amintiri. Pe drumul meu pun câteva flori; sentimentele le colorează.
arta si natura 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.