Sandro Botticelli, pictor renascentist

Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești.

„Mitul este cea mai veche poezie, și așa cum viziunile poetice ale oamenilor asupra lumii pot fi libere și diverse, la fel sunt și creația imaginației lor, care descrie viața naturii…” 

Sandro Botticelli, (n. 1 martie 1445, Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene.

Sandro Botticelli aceeași zeitate, Venus este zeița iubirii , a avut-o ca model  pe Simonetta Vespucci, ca Beatrice pentru Dante sau Laura pentru Petrarca.

După ce Sandro Botticelli a dobândit individualitatea stilului în maniera de a crea picturi, Sandro a transmis cu rafinament transparența culorilor, și o anumită muzicalitate în creațiile sale artistice. Acest lucru este evident mai ales în pictura „Primăvara”.

Primăvara, prima pictură mitologică.

Venus era zeița romană a iubirii si frumuseții. … Era asociata cu venirea primăverii si aducea bucurie zeilor si oamenilor. Zefir, zeul vântului, o urmărește şi o ia drept iubită. Prin gestul violent, o transformă în Flora, şi îi oferă darul de a răsfira flori, dar şi o grădină minunată în care primăvara este eternă. Flora stă lângă Venus şi răspândește trandafiri, florile iubirii. Este, de fapt, primăvara, având deasupra pe Cupidon, fiul ei.

”Flora – Garoafe, flori de porumb, floare de portocal sunt legate de tema iubirii pământești și a căsătoriei. În același timp, se construiește o altă linie de semnificații: un crin – floare de puritate, garoafă – simbol al Trinității divine. Toate indică o iubire sublimă. modele rafinate atât pe suprafața țesăturilor, cât și pe „covorul” de pe pajiște sub picioarele personajelor.”

În alegoriile sale, pictorul pictează un colorit viu şi creează o lume ireală, plină de simboluri şi sensuri ascunse, în care personajele sale feminine devin adevărate idealuri de frumuseți.

Flora din Primăvara ,1485,Botticelli

Nașterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, se află acum la Galeria Uffizi din Florenţa, Italia

Zeița Venus din imagine ţine cu mâna stângă minunatul ei păr blond, acoperindu-se cu el, sfioasă, iar cu mâna dreapta îşi acoperă sânii. Zeiţa este arătată ca o fată de o frumuseţe ireală care stă într-o scoică purtată de vânt.

Zeița Venus din pictura lui Botticelli te făcea să admiri eternitatea. Această capodoperă, a fost terminată în 1486, Botticelli. Naşterea lui Venus poate să fi fost un omagiu adus frumoasei Simonetta Vespucci, soţia unui nobil florentin. Flora, din Primăvara este tot ea.

Cea mai frumoasă muză a lui Botticelli, Simonetta Vespucci, și cel mai mare Mister, care nu va înceta să stârnească imaginația omului.

A murit însă în 1476 de tuberculoză. A trăit doar 23 de ani.

Artistul, a fost invitat în 1481 la Roma pentru a picta la Capela Sixtină, este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei.

Acest lucru poate fi văzut în pictura „Buna Vestire”. În fața ei se află îngerul cu aripi într-o haină translucidă, care a zburat la Maica Domnului.

 Deasupra razelor de lumină ale îngerului, Maria s-a închinat înaintea lui cu ochii închiși, ca și cum ar fi orbită de lumina lui.

Buna Vestire

Poetul Giacomo Leopardi

Giacomo Leopardi s-a născut la Recanati, Italia, pe 29 iunie 1798

Giacomo Leopardi (1798 – 1837) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum și unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei țări. 

„Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar” 

Infinitul este o poezie de Giacomo Leopardi scrisă în anii tinereții sale. Această operă a fost scrisă între anii 1818 și 1821, cel mai probabil în perioada dintre primăvară și toamnă a anului 1819.

XII – INFINITUL

Dintotdeauna-mi fu dragă astă colină golașă

Și desișu-nalt ce nu-mi lasă privirea

s-ajungă până la marginile orizontului.

Dar, stând și privind, îmi închipui, dincolo de ea,

Spații fără sfârșit și tăceri supraomenești

și liniștea cea mai adâncă, unde, pentru puțin,

inima nu se-nspăimântă. Și, cum aud vântul

răscolind ierburile, aș compara

tăcerea asta nemărginită cu vocea lui: și-mi vin în minte Eternul,

și anotimpurile moarte, și anotimpul prezent și viu și sunetele lui.

Gândul-mi se îneacă-n ăst infinit: Și dulce naufragiul, în astă mare, îmi pare.

Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, care anihilează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală – considerată ca un blestem al naturii – și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.

..”înșelăciune extremă, iluzia supremă: iubirea„

Dragă frumusețe ce dragoste
Îndepărtează sau ascunde fața,....
Dragă frumusețe mă duci cu iubirea  departe
ca o umbră divină îmi lovești inima în vis
când zâmbetul naturii și ziua strălucește mai frumos; 
poate ai făcut fericită perioada inocentă a erei de aur și acum,
 ca o respirație ușoară, zbori printre oameni?
Primește acest imn de la iubitul necunoscut.

Giacomo Leopardi pierdut, în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane.

Poetul își ia rămas bun personal de ceea ce definește el ca ”înșelăciune extremă, iluzia supremă: iubirea„

Mi-am obosit inima. Înșelăciunea extremă a pierit
M-am crezut etern. Mă simt bine,
În noi înșelăciuni dragi,
Nu că speranța, dorința s-a stins.
Acum te vei odihni veșnic, inima mea obosită
A bătut mult. Bătăile inimii tale nu valorează nimic, nici relațiile umane nu merită iluzii.

Artist, Thomas Sully-1783-1872

echitație

Sport și relaxare. Portrete.  Pictor, Alfred de Dreux (francez, 1810-1860)

Deschide-ți inima și privește; Doamne de poveste, ținute elegante, feminine – seculare.

*Acum două-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog… Şi-mi spune un lucru care m-a lăsat aşa… nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel…  – Nichita Stănescu