clipe de viață

când nu am chef să colorez viața 

pictez litere

îmi ajunge

să arăt viața reală

pentru toți cei care se tem să trăiască, să îmbătrânească! 

Am învățat să pictez cu sufletul, să mă conectez la puterea gândului frumos, o largă paletă de sentimente: melancolie, bucurie, liniște și mai ales dragoste. Un spectacol al luminii, al culorii, al sentimentelor și al trăirilor.

În viața mea am trecut prin locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni, am văzut ochi frumoși, am simțit suflete calde, am cunoscut oameni cu asperități pe mâini, oameni care s-au sacrificat pentru binele altora, am întâlnit oameni fericiți si oameni curați la trup și suflet, oameni credincioși. Trăsăturile lor surprinde emoțiile oamenilor, corpurile lor, oda către viață, viața reală, plină de sentimente și marcată de timp. Dar, există cuvinte care ucid, suntem responsabili pentru cuvintele noastre. Există însă și cuvinte care se vindecă, care duc încet la normalitate. 

Îmi plac oamenii calzi, sinceri, de la ei primesc bucurie, pe care o duc cu mine acasă….

 Când eram mică, mergeam la biserică cu sora mea si mama, tata mergea rar. Intram în biserică cu emoție, îmi făceam cruci, priveam sfinții de pe icoane, care mă urmăreau, nu am întrebat cine au pictat sfinți, cine sunt, vedeam în schimb, că nu sunt la fel ca noi. Mă rugam să-mi fie iertate păcatele mele mici, făceam jurăminte, cum că o să fiu un copil cuminte. Ascultam voci frumoase, mama cânta în corul bisericii.  Iar eu mă rugam pentru mama, pe care o admiram pentru vocea ei de privighetoare, si pentru bunătatea și iubirea ei nemăsurată. Mă uitam în ochii sfinților și spuneam: Doamne, iartă-ne, te rog!  La biserică ne întâlneam cu rudeniile, cu bunica, de la care primeam de fiecare dată câțiva bănuți, de care ne bucuram. In curtea bisericii se făceau planuri pentru săptămâna în curs, invitații la masă. Era o atmosferă încărcată de emoție și bucurie. Acum mă bucur si mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru ce și cât mi-a dat. 

Omul iubit poate suporta multe.

Am învățat o frunză să vorbească, să cadă din copac. Culoarea ei, este arămie.

E toamnă iar

sărbătoarea sufletului

 Ce faci la ora când mi-e dor de tine?* – trăiesc simplu și dăruiesc mult;
fragmente de culoare.

Dăruiesc înțelesuri și trăiesc conștient. Fiecare dintre noi are puterea de a lumina cu darurile sale, cu vocația sa. Pictura desenată pe o stea răspândește lumină ”Voi sunteți lumina lumii,” a spus Mântuitorul. Să redai în cuvintele și imaginile potrivite este esența să faci o prioritate din celălalt, atunci devine instrumentul esențial al artei tale. Cele mai frumoase expresii ale iubirii le-am găsit, știm bine, la artiști, poeți.

Am văzut cazând o stea,

Mi-am pus pe loc o dorință, 

Dar prea mulți oameni i-au văzut căderea

Și prea multe dorințe s-au contrazis

Așa că fiecare a rămas dezamăgit,

Iar doleanța s-a pierdut în Univers.

Sunt prea puține stele căzătoare

Iar noi suntem mulți aspiranți,

Fiecare cu speranțe nespuse,

Care așteaptă steaua lor,

Dar ea se prăbușește confuză

Si se prăbușește fără de folos.

…..

Aștept cu răbdare o stea doar a mea,

Să-i văd doar eu venirea spre Pământ,

Numai mie să-mi audă dorința-mi fierbinte,

Să se bucure că moare cu rost

Și prin sacrificiul ei luminos

Să ne-ncununeze cu iubire veșnică.

Risipă de stele, autor Petru Racolțea, din volumul  ”Versuri pentru suflet și cuget”

Tandrețea este o emoție și o poți trăi față de o persoană, față de o floare…

Acuarelă

Nguyen Thanh Nhan, artist contemporan, vietnamez. 

lacrima care plânge

Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii. N. Stănescu

De-ai fi tu, precum un zeu al pădurii.

Dac-ar fi să fug cu tine-n codru

De-ai fi numai a pădurii ecou,

M-ai coborâ? M-ai înălţa?

 Tu, ori numai umbra ta?

Te caut prin ceața deasă

Cu voalul alb, ca de zăpadă, plânsul de mireasă,

Nu plâng eu… Doar ochii plâng… Lacrimile se schimbă-n nestemate.

 În nopțile de vară cerul meu e-albastru, cu ploi de stele…
Poți fura din cer o stea…

Pentru mine?

 ”Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Și tot mai multe cere” M. Eminescu