Fiodor Mihailovici Dostoievski

Fiodor Mihailovici Dostoievski este un scriitor de importanță mondială. Lumea artistică a lui F.M. Dostoievski este similară cu cosmosul: scriitorul a fost capabil să atingă o gamă largă de probleme istorice, sociale, filosofice în operele sale, precum și să arate profunzimile conștiinței umane.

L-a slujit pe Dumnezeu cu inima și stiloul său. Fiodor Mihailovici nu este doar un om, el este o planetă numită Dostoievski.

Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și Demonii. Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, Emil Cioran. Am citi cărțile cu mult timp în urmă, a fost un exercițiu al minții. (Demonii și Frații Kamarazov au impreună 2000 de pagini fiecare 1000 de pagini.)

Străini celebri – A. Einstein, F. Nietzsche, F. Kafka, Z. Freud, T. Dreiser, F. S. Fitzgerald – au citit cărțile lui Dostoievski. Analizând cu o profunzime extraordinară și forță starea psihologică a eroilor romanelor sale și au făcut evaluări entuziaste asupra dezvoltării gândirii filosofice în ansamblu .

Frumusețea, potrivit lui Dostoievski, „este o nevoie necesară a corpului uman, fără ea o persoană, poate, nu ar vrea să trăiască în lume”.

„că lumea va fi salvată prin «frumusețe»?” ”Domnilor”, a strigat el cu voce tare la toată lumea, „prințul spune că frumusețea va salva lumea!”

„O astfel de frumusețe este putere, cu atâta frumusețe poți întoarce lumea cu susul în jos!” portretul Nastasyei Filippovna, din romanul Idiotul.

”Frumusețea nu este doar un lucru teribil, ci și un lucru misterios. Aici diavolul se luptă cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă sunt inimile oamenilor”.

El a iubit, în primul rând, sufletul uman viu în toate și pretutindeni, și a crezut că toți suntem copii lui Dumnezeu, a crezut în puterea infinită a sufletului omenesc, triumfând asupra întregii violențe exterioare și asupra fiecărei căderi interne”

„Fiecare dintre noi este vinovat de toate și pentru toate lucrurile de pe pământ, fără îndoială. Această conștiință a acestui lucru este cununa căii fiecărui om de pe pământ.” 

”Ortodoxia, spune Dostoievski este păzitorul adevărului lui Hristos, imaginea reală a lui Hristos, ascunsă în toate celelalte credințe și în toate celelalte națiuni”.

”Sunteți aroganți, sunteți adesea mândri în mod nepotrivit și puteți ofensa insignifianța iubitoare de sine”

Dostoievski artistul cunoștea adevăratul preț al căderii în captivitatea ideilor, himerelor și viselor. Dar adevăratul tânăr scriitor a căzut complet sub ispita lor. L-a costat scump.

Potrivit lui Dostoievski, el și camarazii lui au avut parte de „zece minute teribile, extrem de teribile de așteptare a morții”. Totul era real: preotul, veșmintele morții, legatul la ochi, ordinul de a ținti și…

Locuitorii din Petrashev, au fost atât de uimiți de ceea ce s-a întâmplat, încât unul dintre ei, chiar și-a pierdut mințile.

… Două-trei minute mai târziu, ambele rânduri ar fi fost împușcate, iar apoi ar fi fost rândul nostru. Eram în rândul opt. Cum am vrut să trăiesc, Doamne, Dumnezeul meu! Cât de scumpă părea viața, cât de bună, de bună puteam să o fac! Mi-am amintit tot trecutul meu, nu destul de bun asa am vrut să experimenteze totul din nou și de a trăi o lungă, lungă perioadă de timp. Dintr-o dată, Camarazii mei au fost dezlegați de pe stâlpii, aduși înapoi si s-a citit noua sentință: Am fost condamnat la patru ani de munca silnică, cu privarea de „toate drepturile statului. Nu-mi amintesc o altă zi atât de fericită! M-am plimbat în jurul colegului și am cântat tot. Am fost atât de bucuros că mi-am primit înapoi viața care mi-a fost dată.

”A crezut în puterea infinită a sufletului omenesc, triumfând asupra întregii violențe exterioare și asupra fiecărei căderi interne”

A treisprăzecea elegie, Nichita Stănescu

”Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…”

Nichita Stănescu, geniu poetic, controversat. Nu se asemăna decât cu el însuși.

“Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atât mai măreţ cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi”

“Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora”

A spus printre altele: “…sistemul de referinţă a poeziei este gândirea în imagini.Gândirea în imagini este “gândirea caniculară a copi-lăriei şi a adolescenţei”, iar gândirea în noţiuni “domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii”

Cu alte cuvinte, gândirea în imagini este singurul mod eficient de a realiza o transmisie telepatică, unde, evident, cuvintele sunt de prisos; este ozonă unde se operează cu ne cuvintele, cuvintele în stare pură, adică nenăscute, neexprimate.

A spune “iubesc” este simplu; rosteşti sau scrii cuvântul “iubesc”.

Și-atunci, “îmi învăţam cuvintele să iubească, le arătam inima şi nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată”

Când Nichita s-a maturizat brusc, în douăzile şi două nopţi. A cunoscut dragostea, a cunoscut moartea, a renăscut din propria cenuşă şi a devenit înţelept.

Nichita nu mai gândea în imagini , ci în noţiuni.

Sunt deci două tipuri de artişti in genere:unii care văd idei şi alţii care văd sentimente.

Nichita descoperise lumea ideilor poetice.

“Dacă nu aş fi fost poet, aş fi putut fi un mare filosof”, i-a spus cândva, pe jumătate în glumă, soţiei sale, Doina Ciurea.

Alchimia este o ştiinţă cu ajutorul căreia se poate descoperi formula transformării metalelor în aur pur, pentru a obţine astfel elixirul vieţii.

Nichita clocotea de inspiraţie, clipă de clipă. Nu putea să comunice decât prin poezie oricând îl întâlneai şi în orice împrejurare s-ar fi aflat” (Edgar Papu)

„Ne surâdem aşa, ca şi cum / ne-am spune unulaltuia / că-ntr-adevăr trăim / şi nu vom muri definitiv,/ niciodată” (Meditaţie de seară)

În 1964, “relaţiile matrimoniale sunt tot mai dificile, poetul suportând greu rigorile instituţiei fără intensitatea sentimentelor care îl robiseră iniţial.

Nichita îşi părăseşte căminul conjugal fiind găzduit, pe rând, de prieteni. Un an mai târziu, în decembrie 1965 locuia, împreună cu Gabriela Melinescu, într-o cameră cu pământ pe jos:“Evident, cu excepţia a două elegii (Elegia a doua, Getica şi Elegia oului, a noua), care erau poezii răzleţe, publicate anapoda în periodice, restul au fost compuse sau mai precis dictate Ga-brielei Melinescu, în decurs de două zile şi două nopţi, într-o cameră cu pământ pe jos, într-o foame şi puritate trupească absolută, fapt care le îndreptăţea să tindă către ceva profund, pur şi perfect” (Antimetafizica, 1985, p. 102-103).Din firimiturile de declaraţii ale lui Nichita reiese că cei doi îndrăgostiţi au îndurat un frig cumplit în bojdeuca de la marginea Bucureştiului şi o foame care i-a dus în pragul disperării. Aveau bani doar de pâine, de ţigări şi de ceai negru, austeritatea ducându-i cu gândul la “cina cea de taină”. Instinctul lui de supravieţuire îi cerea să se întoarcă la căldura şi îndestularea căminului conjugal, dar orgoliul său masculin îl oprea să facă acest gest.“Era un pat cu o cergă pe el şi un covor oltenesc cu motive tipice şi abstracte. Venise iarna şiGabriela, care avea cei mai frumoşi dinţi şi mai ostentativi din lume, avea un talent să clănţăne din ei aprig. Se apropiau sărbătorile şi nu aveam de nici unele. Muream de foame şi nu mă puteam decide dacă să rămân cu ceea ce iubesc sau să mă întorc la ceea ce am iubit.

Şi totuşi, în acel decembrie 1965 Nichita a avut întâlnire cu moartea. Scăpând teafăr, s-a izbăzit de ea pentru tot restul vieţii. Privind înapoi, nu imaginea morţii îl bântuie, ci dramatismul experienţei trăite: – Şi cine eşti dumneata, Nichita Stănescu?- Asta mă întreb şi eu de atâta timp.

Tristeţea rămâne, ca o muzică în surdină, în timp ce orchestra interpretează simfoniile stă-nesciene. Pentru Nichita, tristeţea a fost o stare prielnică în scopul creaţiei, a fost tensiunea care a ge-nerat cele zece poeme închinate bucuriei de a fi, de a exista, de a (supra)vieţui: “starea de tristeţe e lo-godnică cu bucuria” (Nimic nu este altceva, vol. Măreţia frigului, 1972).”

Am citit aici

Dragostea nu poate îmbătrâni niciodată,

Niciodată nu e ger și frig, în albastrul profund, adânc al iubirii.

 

 

genii ale literaturii

Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne! Mihai Eminescu

„Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! ”

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere; M Eminescu

“Poetul – şi putem foarte bine extinde cuvintele sale asupra întregii arte – e nevoit să reproducă. Nivelul suprem de perfecţiune pe care această activitate îl poate atinge este acela când descrierile ei, graţie spiritului, sunt atât de încât oricine le poate lua drept realităţi.”

http://convorbiri-literare.dntis.ro/POPAiun12.htm    –  Luceafărul si Faust

“Tu cugetă la Ce, dar şi mai mult la Cum.” Faust – Goethe

Prin aceste cuvinte i se recunoştea artei înalta ei importanţă pentru progresul vieţii spirituale a omenirii.

„Prin faptul că se află pe culmea cea mai înaltă a naturii, omul se priveşte pe sine, la rândul său, ca pe o întreagă natură, care trebuie să scoată la iveală din ea însăşi o nouă culme. El se dezvoltă în acest scop, împodobindu-se cu toate perfecţiunile şi virtuţile, creând distincţie, ordine, armonie şi sens şi înălţându-se în cele din urmă până la actul creării operei de artă, care ocupă un loc strălucit, alături de celelalte fapte şi opere ale sale. O dată creată, o dată ce stă în realitatea ei ideală, în faţa lumii, opera de artă are un ecou ce nu se mai stinge niciodată; ea exercită influenţa supremă fiindcă, dezvoltându-se spiritual din acţiunea tuturor forţelor, ea însăşi preia tot ceea ce este splendid, demn de veneraţie şi iubire, şi, însufleţind forma umană, îl înalţă pe om deasupra lui însuşi, încheie cercul vieţii şi faptelor lui şi-l îndumnezeieşte pentru momentul prezent în care sunt cuprinse atât trecutul, cât şi viitorul. De asemenea sentimente erau mişcaţi cei care priveau statuia lui Jupiter Olimpianul, aşa cum ne-o putem imagina din descrierile, informaţiile şi mărturiile celor vechi. Zeul devenise om, pentru a-l înălţa pe om pe treapta de zeu. Priveai cea mai înaltă formă a demnităţii şi te simţeai entuziasmat de suprema frumuseţe.”Goethe

“Poate că măreţia artei apare în modul cel mai pregnant în muzică, fiindcă aceasta nu are nici un fel de materie, de material de care ar trebui să ţină seama. Ea este în întregime formă şi conţinut şi înalţă şi înnobilează tot ceea ce exprimă.” Goethe

Apoteoza artistului

Astfel, ce face omul nobil cu putere se răsfrânge
Asupra semenilor, secole întregi:
Căci ceea ce un om bun poate-atinge
Nu este de atins în spaţiul strâmt al unei singure vieţi.
De aceea, el trăieşte dincolo de-al său mormânt
Şi acţionează încă, parcă-ar mai trăi;
Cu fapta bună, cu al său frumos cuvânt,
Nemuritor el tinde, aşa cum, muritor, el năzui.
Aşa trăieşti şi tu (artist) prin timpul infinit;
De nemurire bucură-te, în sfârşit. Goethe