Mihai Eminescu

Am deschis cartea de poezii și versuri, Iași,1890 Editor V.G. Morțun. Botoșani 10 Noiemvrie 1887. În primele pagini este scrisă această scrisoare :

Mult stimate amice,

    Boala îndelungată de care am suferit, m’a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întru câtva mai restabilit, vin a Vă ruga să V’aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă, în care me aflu.
   Dacă Ve este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, Ve rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă.
    În aşteptarea unui respuns remân al DVoastre, devotat amic. M. Eminescu

 Câteva fragmente din viața zbuciumată și controversată a poetului Mihai Eminescu.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. (…)

Eminescu, se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor (…) apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii” (Ion Păun)

La Botoşani, unde Mihai Eminescu împărţea suferinţa şi sărăcia cu ,,sărmana lui soră nenorocită şi săracă ca şi dânsul”, un Eminescu aflat în cea mai cumplită mizerie – ,,Faţa-i umflată de culoare neagră arămie era încadrată de un păr lung şi în dezordine, care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Nespălat, cu o barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, picioarele lui goale pe a căror glezne se îmbinau nişte răni vinete, în supuraţie, erau încălţate cu nişte galoşi vechi, numai ferfeniţe, adunaţi probabil de la nişte gunoaie”. Din păcate, remarcă Şardin – ,,Şi lumea în indolenţa ei tristă trecea în fiecare zi pe lângă această tragedie care se desfăşura oribilă chiar sub ochii ei nepăsători” (Vladimir Şardin)

 (…) Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară o adâncă melancolie (…). Călca încet şi rar; capul mereu lăsa (…). Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare–mergea anevoie sprijinindu-se de el (…). Uneori îl stăpânea  în jos.

Eminescu – Veronica Micle

„Venere şi Madonă a fost poezia care m-a fascinat. De pe atunci te cunoşteam, te vedeam în vis şi bănuiam că vei fi îngerul meu păzitor (…). De pe atunci figura ta robise inima mea stingheră şi amărâtă”

Întâlnirea de la Viena va modela la rândul ei poezia celor doi menţinând o dualitate a fericirii şi suferinţei ce nutreşte lirismul dorului nemărginit ce mişcă inimi şi planete.

”M-au fermecat cu vreo scânteie

Din clipa-n care ne văzum?”

 O dată te văzusem –

Şi-am stat înmărmurit

Şi crud-a fost durerea

Cu care te-am iubit.”

”Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire,
ci-mplinită, Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită (…)

 „femeia era pentru dânsul idealul creațiunii, a frumuseții şi a perfecțiunii chipului omenesc” „În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.”

În data de 15 iunie 1889 s-a stins, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești.

Să doarmă în pace.

”Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; D-zeu e în inima noastră.” M. Eminescu

Iosif Vulcan, afectat de această veste, scrie în ,,Familia”: ,Naţiunea mea, îmbracă doliu!…Literatura noastră, jeleşte!…Poezia română, plânge!Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

,,Reverse dulci scântei autotştiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei să-şi scuture floarea,

Nemaifiind prieag de-atunci înainte

Aduceri aminte m-or troieni cu drag!”.

,Nici cenuşa noastră-n lume

Scumpo, nu s-o întâlni”.

La două săptămâni de la moartea poetului, Veronica Micle vine la mormântul poetului şi-i aduce o coroniţă de violete cu o panglică pe care era scris: ,,La revedere!”.

La trei august 1889, moare la Mănăstirea Văratec şi Veronica Micle, în urma unei supradoze de calmante, la cincizeci de zile de la moartea lui Mihai Eminescu. N-a putut să mai suporte despărţirea de Eminescu, despre care scria:

,,Geniu tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu până-n pragul morţii

Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”

poezia – doamna artelor

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi întinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din creștet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or sa-ți cada flori de tei.