Poetul Giacomo Leopardi

Giacomo Leopardi s-a născut la Recanati, Italia, pe 29 iunie 1798

Giacomo Leopardi (1798 – 1837) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum și unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei țări. 

„Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar” 

Infinitul este o poezie de Giacomo Leopardi scrisă în anii tinereții sale. Această operă a fost scrisă între anii 1818 și 1821, cel mai probabil în perioada dintre primăvară și toamnă a anului 1819.

XII – INFINITUL

Dintotdeauna-mi fu dragă astă colină golașă

Și desișu-nalt ce nu-mi lasă privirea

s-ajungă până la marginile orizontului.

Dar, stând și privind, îmi închipui, dincolo de ea,

Spații fără sfârșit și tăceri supraomenești

și liniștea cea mai adâncă, unde, pentru puțin,

inima nu se-nspăimântă. Și, cum aud vântul

răscolind ierburile, aș compara

tăcerea asta nemărginită cu vocea lui: și-mi vin în minte Eternul,

și anotimpurile moarte, și anotimpul prezent și viu și sunetele lui.

Gândul-mi se îneacă-n ăst infinit: Și dulce naufragiul, în astă mare, îmi pare.

Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, care anihilează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală – considerată ca un blestem al naturii – și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.

..”înșelăciune extremă, iluzia supremă: iubirea„

Dragă frumusețe ce dragoste
Îndepărtează sau ascunde fața,....
Dragă frumusețe mă duci cu iubirea  departe
ca o umbră divină îmi lovești inima în vis
când zâmbetul naturii și ziua strălucește mai frumos; 
poate ai făcut fericită perioada inocentă a erei de aur și acum,
 ca o respirație ușoară, zbori printre oameni?
Primește acest imn de la iubitul necunoscut.

Giacomo Leopardi pierdut, în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane.

Poetul își ia rămas bun personal de ceea ce definește el ca ”înșelăciune extremă, iluzia supremă: iubirea„

Mi-am obosit inima. Înșelăciunea extremă a pierit
M-am crezut etern. Mă simt bine,
În noi înșelăciuni dragi,
Nu că speranța, dorința s-a stins.
Acum te vei odihni veșnic, inima mea obosită
A bătut mult. Bătăile inimii tale nu valorează nimic, nici relațiile umane nu merită iluzii.

Artist, Thomas Sully-1783-1872