Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus

Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus, (1820–1892), este unul dintre cei mai remarcabili poeți ruși, un liric talentat, a cărui operă a îmbogățit poezia în întruchiparea naturii, iubirii și frumuseții. Poezia sa sublimă și elegantă.

”Noaptea strălucea. Gradina era plină de lună. Ai mințit … ”că ești singur – toată viața ta, că ești iubire”

Numai în dragoste, natura și arta (pictura, muzica, sculptura) a găsit o armonie de durată. Textele filosofice ale lui Fet au încercat să ajungă cât mai departe de realitate și să considere frumusețea, neimplicată în viața amară de zi cu zi. Acest lucru l-a determinat pe Afanasy Afanasyevich să adopte așa-numita teorie a artei pure.

În toamna anului 1848, Fet s-a îndrăgostit de Maria Lazich, în vârstă de 20 de ani, o fată bine educată și inteligentă, care îl iubea. Într-una dintre scrisori, Fet i-a spus prietenului său că a cunoscut o fată care este poate singura cu care ar putea trăi fericit toată viața.

Văzând nici există modalitate de a se căsători cu fiica unui proprietar de teren săraci Kherson, Fet a abandonat-o din cauza sărăciei. În 1851 Maria a murit, după ce, concentrându-se pe cartea, pe care o citea, a dat foc rochiei, aprinzând-și o tigară.  Unii au sugerat că acest lucru ar fi putut fi un accident, alții au văzut-o ca pe ultima declarație ”a unei fete mândre și disperate care a decis că viața nu merită fără bărbatul pe care îl iubea”.

 „Așa că, pentru ultima dată s-a întins în alba rochie de muselină, aprinzându-și o țigară.

”Am ghicit cu mult timp în urmă că suntem rude de suflet,
Că ți-ai dat fericirea pentru mine.”

Maria a murit din cauza arsurilor ei patru zile mai târziu, ultimele ei cuvinte fiind: „Nu-l învinovățiți pentru asta”. Un sentiment imens de remușcare l-a chinuit pe Fet, pentru tot restul vieții sale. Acest incident și imaginea Mariei aveau să fie adesea evocate în versurile sale ulterioare.

”Ai cântat până în zori, epuizată de lacrimi”, notează poetul. Din câte se pare, aceasta a fost ultima noapte pe care a petrecut-o alături de Maria Lazic. „Pianul era tot deschis și corzile din el tremurau, ca inimile noastre din spatele cântecului tău”.

Acum e timpul să ne spunem la revedere,
ca vântul care zăbovește și apoi pleacă,
întocmai ca umbrele,
spre promisiunile nicicând împlinite,
spre iubirea pecetluită până la sfârșit,
spre iarba care-mi sărută gleznele
și pașii mărunți care mă urmăresc.
E timpul să ne spunem la revedere.
Acum când se lasă întunericul,
se va aprinde iar o lumânare?
Aici mă rog…
nimeni să nu mai plângă…
și ca tu să știi
cât de mult te-am iubit.

Încep să visez
o dimineață călduroasă și luminoasă… 
mă trezesc iar,
orbit de lumină…
și te văd pe tine
alături de mine.

Și acum, după un sfert de secol, poetul i se pare că aude din nou cântarea iubitei sale, iar sunetele încântătoare ale vocii ei par să-l întoarcă pe autor în trecut, unde „nu există ofense ale sorții și ale inimii. de chin arzător”. te iubesc, te îmbrățișează și plâng!” ești singura- iubire, că nu există altă iubire,

”Ea este mai curată în fața mea decât zăpada…
Acest nefericit nod gordian al iubirii…”

Poetul nu i-a vizitat niciodată mormântul. Până la sfârșitul vieții, el s-a considerat vinovat de moartea ei.

În poezia „Vis”, Fet dedica Mariei Lazic, imaginea iubitei sale de mult moarte. Se întoarce spre ea pentru sfat: „O, ce ai spune, dacă eu nu îndrăznesc să numesc aceste gânduri păcătoase – În tăcerea și întunericul nopții misterioase ea este a mea – și cu ea dublă existență”

„Lumea mea ideală a fost distrusă cu mult timp în urmă”. Influența iubitei asupra poetului se simte și în poezia „Multă vreme am visat strigătele suspinelor tale”. Poetul se numește „călăul nefericit”, își simte acut vina pentru moartea iubitei sale, iar pedeapsa pentru aceasta a fost „două picături de lacrimi” și „fior rece”, pe care le-a îndurat în „nopțile nedormite pentru totdeauna”

Poetul s-a căsătorit profitabil și a trăit o viață prosperă. Dar nu o putea uita de Maria Lazic.

În cazul lui Fet, acest fapt pare cel mai ciudat – cum poți să distrugi mai întâi o fată și apoi să scrii poezii sublime despre ea toată viața?

Și au trecut mulți ani, obosiți și plictisitori,
Și în liniștea nopții îți aud iar vocea.

„Noaptea strălucea, copacii erau plini de lumina lunii…”