Destinul omului de geniu-Eminescu

Am citit și tot mai citesc despre inegalabilul geniu românesc, Mihai Eminescu, care mă uimește și mă fascinează de fiecare dată. Am vrut să consemnez pe blogul meu câteva evenimente importante din viața lui deși știu că am mai postat articole, dar fiecare e altfel. Azi am stilizat articolul cu imagini de artă.

Titanul și geniul.

Nu Beethoven spusese că cine pătrunde sensul muzicii mele va scăpa de ticăloşia în care se târăsc ceilalţi oameni? <Parcă ar fi spus că cine pătrunde sensul poeziei mele, scapă de ticăloşia în care trăieşte…>-gândi Eminescu

În luna august apăru Luceafărul în Convorbiri literare, în anul 1883, un poem romantic, o superbă poveste de iubire.

          Veronica Micle îl citi şi-l răsciti. Ea îi cunoştea toate variantele. Era curioasă să vadă cum îl limpezise el. Aşadar iubirea lor intrase-n legendă…Recunoştea frânturi de vorbe de pe timpul când o desmierda…Prea frumoasa lui fată…cum e fecioara între sfinţi şi luna între stele…

          Nopţi şi zile întregi nu dormi şi nu mâncă. Nu putea să suporte să-i vadă fiinţa rătăcită, ea care-l cunoscuse în culmea gloriei…Trebuia să-i scrie să vadă cum reacţionează. Luă condeiul şi printre lacrimi scrise câteva rânduri în versuri, un fel de replică la Luceafărul lui, hotărându-se să i le trimită la Caritatea în Bucureşti:

          Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta Încetul la o parte şuviţele le-aş da, Senină să rămâie, curată ca un crin, Icoana de iubire la care mă închin.

          Iar tu ca un Luceafăr departe străluceşti, Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti, Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Viena

Mihai cu Veronica le culegeau flori cu braţul, seră de seară, le miroseau, le sărutau şi-apoi le aruncau în Dunăre, pe valuri, să alunece spre dulcea lor Românie…

Unde să meargă mai întâi? La colecţia de sculpturi egiptene care te transportă în vremurile faraonice ale lui Ramses şi Rodophe? La picturile romane? În sălile artei flamande? Sau olandeze? Sau germane? În sălile Renaşterii italiene? Epaminondas , veşnic îndrăgostit de artă, părea cel mai interesat de galerii, deşi le vizitase de zeci de ori. Tânăra femeie, furată de mirajul Vienei, nu ştia în câte să se împartă şi ce să admire mai înainte.

A doua călătorie la Viena…

          De data acesta o călătorie dincolo de viaţă.

          — Unde mergem, Chibici?

          — La Viena, Mihai!

          — ŞI ce căutăm noi la Viena?

          Chibici tăcu. I se făcuse milă de el. Era parcă un sfânt rătăcit pe pământ. Cuminte. Calm. Cu privirile aiurea. Nu-i răspunse şi Mihai continuă:

• De ce nu mergem la Ierusalim, la izvoarele lui Crist? Şi tu, gardian mustăcios,- se adresă el însoţitorului-încotro? În Rai se intră însoţit de îngeri! Pe scări de mătase…Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni…Auzi, domnule gardian? Să mă duceţi în Eden!

Ultima întâlnire fusese când venise ea-n Valea Plângerii şi se certaseră. Veşnicul joc al dragostei! <Eşti gelos, Mihai!> <Şi pe soare sunt gelos, Veronico!> <Eşti prostuţ!> <Eşti nebună!>

Dar cred că trebuia să sfârşim odată. Nu pot zice, Doamnă, că eu aş fi dat cauză la acestă ciudată relaţie. În orice caz, pân-a te cunoaşte puţin numai, sentimentul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre <Amor şI Psiche>,

Vei înţelege, Doamnă, că nu voiu, n-am vrut şi nu voi să împart cu nimeni iubirea. Ce-i al meu e al meu şi punctum. Sau erai a mea pe deplin şi mă urmai oriunde-n lume

Reîntoarcere din partea-mi nu e decât c-o singură condiţie. Aceasta e să împarţi soarta rea în care trăiesc eu, să fii a mea oricum aş trăi şi oriunde. De-aş şti că ai o scânteie de iubire pentru mine, aş aştepta o sută de ani, dar ştiu că n-ai, de aceea condiţia pusă e cea mai grea posibilă. De o îndeplineşti, e bine; de nu, nu. Cred că n-o vei îndelplini şi de aceea adio,. Doamnă…şi de astă dată pentru totdeauna.

Nu-ţi e destulă dovadă că am renunţat mai la toate la vechile mele obiceiuri, căci Tu ai umplut golul care vecinic l-am simţit în sufletul meu.

         Pe scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi, de ce-ai plâns când eu te iubesc? De ce te îndoieşti de un lucru care a existat, există şi va exista? Micule nerecunoscător, aşa-mi răsplăteşti tu dragostea? Prin dojeni şi prin neîncredere? Îţi iert totul şi te îmbrăţişez cât te iubesc. La revedere, pe cât mai curând posibil Veronica

Aşa e dragostea de când lumea: spectacol de operetă!

”Veronico, voi trece prin viaţă ca un astru fără să atingă cu lumina lui micimea acestei lumi!„

Noua ordine … sper să nu-l interzică, pentru că e geniu.🙏

Întrebarea nu este cum ar fi fost poporul român fără Eminescu, pentru că pur și simplu n-ar fi fost. Întrebarea este cum ar mai putea fi fără el. Ana Blandiana

 Mihai Eminescu

Prietenia dintre Alexandru Vlahuță și Mihai Eminescu

Ion Creanga si Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

Am deschis cartea de poezii și versuri, Iași,1890 Editor V.G. Morțun. Botoșani 10 Noiemvrie 1887. În primele pagini este scrisă această scrisoare :

Mult stimate amice,

    Boala îndelungată de care am suferit, m’a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întru câtva mai restabilit, vin a Vă ruga să V’aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă, în care me aflu.
   Dacă Ve este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, Ve rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă.
    În aşteptarea unui respuns remân al DVoastre, devotat amic. M. Eminescu

 Câteva fragmente din viața zbuciumată și controversată a poetului Mihai Eminescu.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. (…)

Eminescu, se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor (…) apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii” (Ion Păun)

La Botoşani, unde Mihai Eminescu împărţea suferinţa şi sărăcia cu ,,sărmana lui soră nenorocită şi săracă ca şi dânsul”, un Eminescu aflat în cea mai cumplită mizerie – ,,Faţa-i umflată de culoare neagră arămie era încadrată de un păr lung şi în dezordine, care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Nespălat, cu o barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, picioarele lui goale pe a căror glezne se îmbinau nişte răni vinete, în supuraţie, erau încălţate cu nişte galoşi vechi, numai ferfeniţe, adunaţi probabil de la nişte gunoaie”. Din păcate, remarcă Şardin – ,,Şi lumea în indolenţa ei tristă trecea în fiecare zi pe lângă această tragedie care se desfăşura oribilă chiar sub ochii ei nepăsători” (Vladimir Şardin)

 (…) Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară o adâncă melancolie (…). Călca încet şi rar; capul mereu lăsa (…). Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare–mergea anevoie sprijinindu-se de el (…). Uneori îl stăpânea  în jos.

Eminescu – Veronica Micle

„Venere şi Madonă a fost poezia care m-a fascinat. De pe atunci te cunoşteam, te vedeam în vis şi bănuiam că vei fi îngerul meu păzitor (…). De pe atunci figura ta robise inima mea stingheră şi amărâtă”

Întâlnirea de la Viena va modela la rândul ei poezia celor doi menţinând o dualitate a fericirii şi suferinţei ce nutreşte lirismul dorului nemărginit ce mişcă inimi şi planete.

”M-au fermecat cu vreo scânteie

Din clipa-n care ne văzum?”

 O dată te văzusem –

Şi-am stat înmărmurit

Şi crud-a fost durerea

Cu care te-am iubit.”

”Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire,
ci-mplinită, Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită (…)

 „femeia era pentru dânsul idealul creațiunii, a frumuseții şi a perfecțiunii chipului omenesc” „În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.”

În data de 15 iunie 1889 s-a stins, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești.

Să doarmă în pace.

”Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; D-zeu e în inima noastră.” M. Eminescu

Iosif Vulcan, afectat de această veste, scrie în ,,Familia”: ,Naţiunea mea, îmbracă doliu!…Literatura noastră, jeleşte!…Poezia română, plânge!Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

,,Reverse dulci scântei autotştiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei să-şi scuture floarea,

Nemaifiind prieag de-atunci înainte

Aduceri aminte m-or troieni cu drag!”.

,Nici cenuşa noastră-n lume

Scumpo, nu s-o întâlni”.

La două săptămâni de la moartea poetului, Veronica Micle vine la mormântul poetului şi-i aduce o coroniţă de violete cu o panglică pe care era scris: ,,La revedere!”.

La trei august 1889, moare la Mănăstirea Văratec şi Veronica Micle, în urma unei supradoze de calmante, la cincizeci de zile de la moartea lui Mihai Eminescu. N-a putut să mai suporte despărţirea de Eminescu, despre care scria:

,,Geniu tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu până-n pragul morţii

Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”

poezia – doamna artelor

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi întinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din creștet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or sa-ți cada flori de tei. 

 

iubiri obosite

Nu cauta răspunsurile ce nu au fost revelate.

** Întrebat-am valul mării
Dacă ştie und” te-ai dus
„-Nu-l văzui în largul zării
Nici spre est, nici spre apus.”

Michael and Inessa Garmash

Întrebat-am pescăruşul
Dacă te-a văzut pe mal
„-Vazui pe-altii, nu pe dânsul”
Zise el, zburând spre val.

Întrebat-am înserarea
Unde ai putea să fii
„-Printre umbrele-mi de-aram,
Printre valuri, nu-l zării.”

Întrebat-am poarta nopţii
Dacă ai trecut prin ea
„- A trecut şi-a tras zăvorul,
Nu-l mai aştepta

(Gerald Leake,pictor)

Întrebat-am pe Luceafar
Daca vii la mine iar
„- Steaua lui e împotrivă
Nu-l mai cauta-n zadar…**