poem

verdele se transformă în albastru la distanță

muntele se vede ca un fruct strivit

păsările sunt acoperite cu cioburi de azur

și cu albitura poluată din cer

în roșul pietrelor și-n animalele ascunse

apa și dimineața care rod muntele

cară la vale albastrul ca pe o pasăre dincolo de timp 

Nu ploua e duminică

Sosind adesea ca ploaia

Cu nori prăpădiți

și vânturi mărunte

(pe cine o fi vrând să sperie?)

Aceasta-I singuratatea

Pe care o secretă lucrurile

și iese ca o pulbere fină

din orele omului

este imensa duminică

 în care oamenii

 rămân cu ei înșiși.

Homero Aridjis (Mexic) din ”Tratat de inspirație” de Marin Sorescu apărută în 1985.

Pământul vuiește, tihna e lux, nu înțeleg secolul, nu are dreptate. Pentru o clipă, singură cu imaginația mea, și gândirea care lasă urme. Ochii picură lacrima, pe gură surâsul, să nu-l atingi are lacrima înăuntru, pleoapele deschise sunt mireasma visului.

Lumea noastră este ca o foaie albă

Sufletele noastre sunt pictate pe ea.

Curaj! Desenați-vă visele! Lumea ta – depinde de tine.

La urma urmei, idealul va rămâne imperisabil,

Atâta timp cât există omul.

Pictor, Mihai Oltean