O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Posts tagged ‘poet’

Poetul Giacomo Leopardi

Giacomo Leopardi s-a născut la RecanatiItalia, pe 29 iunie 1798

Giacomo Leopardi (1798 – 1837) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum și unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei țări. 

„Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar” 

Infinitul este o poezie de Giacomo Leopardi scrisă în anii tinereții sale. Această operă a fost scrisă între anii 1818 și 1821, cel mai probabil în perioada dintre primăvară și toamnă a anului 1819.

XII – INFINITUL

Dintotdeauna-mi fu dragă astă colină golașă

Și desișu-nalt ce nu-mi lasă privirea

s-ajungă până la marginile orizontului.

Dar, stând și privind, îmi închipui, dincolo de ea,

Spații fără sfârșit și tăceri supraomenești

și liniștea cea mai adâncă, unde, pentru puțin,

inima nu se-nspăimântă. Și, cum aud vântul

răscolind ierburile, aș compara

tăcerea asta nemărginită cu vocea lui: și-mi vin în minte Eternul,

și anotimpurile moarte, și anotimpul prezent și viu și sunetele lui.

Gândul-mi se îneacă-n ăst infinit: Și dulce naufragiul, în astă mare, îmi pare.

Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, care anihilează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală – considerată ca un blestem al naturii – și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.

..”înșelăciune extremă, iluzia supremă: iubirea„

Dragă frumusețe ce dragoste
Îndepărtează sau ascunde fața,....
Dragă frumusețe mă duci cu iubirea  departe
ca o umbră divină îmi lovești inima în vis
când zâmbetul naturii și ziua strălucește mai frumos; 
poate ai făcut fericită perioada inocentă a erei de aur și acum,
 ca o respirație ușoară, zbori printre oameni?
Primește acest imn de la iubitul necunoscut.

Giacomo Leopardi pierdut, în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane.

Poetul își ia rămas bun personal de ceea ce definește el ca ”înșelăciune extremă, iluzia supremă: iubirea„

Mi-am obosit inima. Înșelăciunea extremă a pierit
M-am crezut etern. Mă simt bine,
În noi înșelăciuni dragi,
Nu că speranța, dorința s-a stins.
Acum te vei odihni veșnic, inima mea obosită
A bătut mult. Bătăile inimii tale nu valorează nimic, nici relațiile umane nu merită iluzii.
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este thomas-sully-1783-1872-zambetul..jpg
Artist, Thomas Sully-1783-1872

femeia misterioasă

Femeile sunt ușile care conduc spre lume – pace și armonie. Acolo unde viața are un sens mai profund, căutarea acestui sens este un proces fascinant.

Fiecare are propriile sale cuvinte magice,

Ele sunt scrise pe ușa Paradisului.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 143196422_0_a57f7_79f270e5_xl.png

Muza e femeia misterioasă,
inspiră artiști, poeți,

 pierdută în zâmbetul viselor.

Nu există o unire cerească mai puternică,
decat atingerea ușoară a palmelor

atingerile ei sunt uneori mentale.
O femeie misterioasă este sacră,
vibrațiile sufletului ei sunt fragile.
O femeie misterioasă e pură, ca ierburile și
poienițele de mușețel, flori de nu mă uita,

 ca păsările cântătoare.
O femeie misterioasă e ca patimile,
fulgerele acelea care bat mereu în inimă,
pe sufletul femii,

ca pe aripile unui fluture,

acel pollen,

 pe care nimeni nu îl poate atinge decât Dumnezeu.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 1974859_lqek4to_l.gif

A treisprăzecea elegie, Nichita Stănescu

”Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…”

Nichita Stănescu, geniu poetic, controversat. Nu se asemăna decât cu el însuși.

“Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atât mai măreţ cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi”

“Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora”

A spus printre altele: “…sistemul de referinţă a poeziei este gândirea în imagini.Gândirea în imagini este “gândirea caniculară a copi-lăriei şi a adolescenţei”, iar gândirea în noţiuni “domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii”

Cu alte cuvinte, gândirea în imagini este singurul mod eficient de a realiza o transmisie telepatică, unde, evident, cuvintele sunt de prisos; este ozonă unde se operează cu ne cuvintele, cuvintele în stare pură, adică nenăscute, neexprimate.

A spune “iubesc” este simplu; rosteşti sau scrii cuvântul “iubesc”.

Și-atunci, “îmi învăţam cuvintele să iubească, le arătam inima şi nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată”

Când Nichita s-a maturizat brusc, în douăzile şi două nopţi. A cunoscut dragostea, a cunoscut moartea, a renăscut din propria cenuşă şi a devenit înţelept.

Nichita nu mai gândea în imagini , ci în noţiuni.

Sunt deci două tipuri de artişti in genere:unii care văd idei şi alţii care văd sentimente.

Nichita descoperise lumea ideilor poetice.

“Dacă nu aş fi fost poet, aş fi putut fi un mare filosof”, i-a spus cândva, pe jumătate în glumă, soţiei sale, Doina Ciurea.

Alchimia este o ştiinţă cu ajutorul căreia se poate descoperi formula transformării metalelor în aur pur, pentru a obţine astfel elixirul vieţii.

Nichita clocotea de inspiraţie, clipă de clipă. Nu putea să comunice decât prin poezie oricând îl întâlneai şi în orice împrejurare s-ar fi aflat” (Edgar Papu)

„Ne surâdem aşa, ca şi cum / ne-am spune unulaltuia / că-ntr-adevăr trăim / şi nu vom muri definitiv,/ niciodată” (Meditaţie de seară)

În 1964, “relaţiile matrimoniale sunt tot mai dificile, poetul suportând greu rigorile instituţiei fără intensitatea sentimentelor care îl robiseră iniţial.

Nichita îşi părăseşte căminul conjugal fiind găzduit, pe rând, de prieteni. Un an mai târziu, în decembrie 1965 locuia, împreună cu Gabriela Melinescu, într-o cameră cu pământ pe jos:“Evident, cu excepţia a două elegii (Elegia a doua, Getica şi Elegia oului, a noua), care erau poezii răzleţe, publicate anapoda în periodice, restul au fost compuse sau mai precis dictate Ga-brielei Melinescu, în decurs de două zile şi două nopţi, într-o cameră cu pământ pe jos, într-o foame şi puritate trupească absolută, fapt care le îndreptăţea să tindă către ceva profund, pur şi perfect” (Antimetafizica, 1985, p. 102-103).Din firimiturile de declaraţii ale lui Nichita reiese că cei doi îndrăgostiţi au îndurat un frig cumplit în bojdeuca de la marginea Bucureştiului şi o foame care i-a dus în pragul disperării. Aveau bani doar de pâine, de ţigări şi de ceai negru, austeritatea ducându-i cu gândul la “cina cea de taină”. Instinctul lui de supravieţuire îi cerea să se întoarcă la căldura şi îndestularea căminului conjugal, dar orgoliul său masculin îl oprea să facă acest gest.“Era un pat cu o cergă pe el şi un covor oltenesc cu motive tipice şi abstracte. Venise iarna şiGabriela, care avea cei mai frumoşi dinţi şi mai ostentativi din lume, avea un talent să clănţăne din ei aprig. Se apropiau sărbătorile şi nu aveam de nici unele. Muream de foame şi nu mă puteam decide dacă să rămân cu ceea ce iubesc sau să mă întorc la ceea ce am iubit.

Şi totuşi, în acel decembrie 1965 Nichita a avut întâlnire cu moartea. Scăpând teafăr, s-a izbăzit de ea pentru tot restul vieţii. Privind înapoi, nu imaginea morţii îl bântuie, ci dramatismul experienţei trăite: – Şi cine eşti dumneata, Nichita Stănescu?- Asta mă întreb şi eu de atâta timp.

Tristeţea rămâne, ca o muzică în surdină, în timp ce orchestra interpretează simfoniile stă-nesciene. Pentru Nichita, tristeţea a fost o stare prielnică în scopul creaţiei, a fost tensiunea care a ge-nerat cele zece poeme închinate bucuriei de a fi, de a exista, de a (supra)vieţui: “starea de tristeţe e lo-godnică cu bucuria” (Nimic nu este altceva, vol. Măreţia frigului, 1972).”

Am citit aici

Dragostea nu poate îmbătrâni niciodată,

Niciodată nu e ger și frig, în albastrul profund, adânc al iubirii.