Pictorul romantic francez Eugene Delacroix a început să lucreze la celebra sa capodoperă „Liberty Leading the People” în toamna anului 1830, el era un pictor consacrat în Franța și un lider al romantismului francez. Această pictură este istorică, monumentală, ea descrie de fapt ceea ce a fost pe vremea lui Delacroix.
În prim-plan îi vedem rebeli morți, oameni ale căror vieți au fost sacrificate pe altarul libertății, centrul este ocupat de Statuia Libertății care se uită peste umăr pentru a se asigura că oamenii o urmează. În colțul din dreapta al picturii se află un simbol al Parisului – Catedrala Notre Dame.
Când fiecare neam care poartă lanțuri se va ridica și va căuta câmpiile de luptă, Cu fața înroșită va flutura în luptă bannerele Lor, aprinse în lumină: „Pentru libertate!” Strigătul lor va fi; Strigătul lor de la est la vest, până când tiranii sunt deprimați. Acolo voi ceda cu bucurie viața Mea pe câmp; Acolo va curge ultimul sânge al inimii mele, Iar eu ultimul meu strigăt.
Soția mea și sabia meane sărutăm în timp ce ne îmbrățișăm! Multe săruturi arzătoare am apăsat pe buzele ei. Petofi Sandor, poet,
Am găsit întâmplător o carte în bibliotecă, ”Moartea Căprioarei” pe spatele căruia scria, “În poezia mea veţi intra ca-ntr-un sat de munte; veţi vedea întâi «neobişnuitul». Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fân şi de răşină – totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pământ – pământ adânc. Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de pe cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi, precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi. Veți afla despre flăcăii noștri că-s voinici ca brazii sau unii becisnici ca tufa. Despre fetele noastre că-s ca florile- de cicoare sau cucută” Nicolaie Labiș
Dar pe încetul totul va prinde contur și după mai îndelungată conviețuire veți intra în firea adâncă a vieții poeziei mele, ca în adâncul vieții pătimașe a unui sat de munte. Nicolae Labiș
”Magii s-au închinat Lui; I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă. Și, după ce au primit în vis revelația de a nu se mai întoarce la Irod, s-au retras în țara lor”
Suntem ca o floare căreia îi cad petalele, strângem aceste petale cu speranțe parfumate si le transformam in vise, unele lăcrimează de dor, altele ne alina cu zâmbetul eternității. Privește spre cer, ai nevoie doar de-o privire care să-ți mângâie rănile.
Afanasy Afanasyevich Fet, poet rus, (1820–1892), este unul dintre cei mai remarcabili poeți ruși, un liric talentat, a cărui operă a îmbogățit poezia în întruchiparea naturii, iubirii și frumuseții. Poezia sa sublimă și elegantă.
”Noaptea strălucea. Gradina era plină de lună. Ai mințit … ”că ești singur – toată viața ta, că ești iubire”
Numai în dragoste, natura și arta (pictura, muzica, sculptura) a găsit o armonie de durată. Textele filosofice ale lui Fet au încercat să ajungă cât mai departe de realitate și să considere frumusețea, neimplicată în viața amară de zi cu zi. Acest lucru l-a determinat pe Afanasy Afanasyevich să adopte așa-numita teorie a artei pure.
În toamna anului 1848, Fet s-a îndrăgostit de Maria Lazich, în vârstă de 20 de ani, o fată bine educată și inteligentă, care îl iubea. Într-una dintre scrisori, Fet i-a spus prietenului său că a cunoscut o fată care este poate singura cu care ar putea trăi fericit toată viața.
Văzând nici există modalitate de a se căsători cu fiica unui proprietar de teren săraci Kherson, Fet a abandonat-o din cauza sărăciei. În 1851 Maria a murit, după ce, concentrându-se pe cartea, pe care o citea, a dat foc rochiei, aprinzând-și o tigară. Unii au sugerat că acest lucru ar fi putut fi un accident, alții au văzut-o ca pe ultima declarație ”a unei fete mândre și disperate care a decis că viața nu merită fără bărbatul pe care îl iubea”.
„Așa că, pentru ultima dată s-a întins în alba rochie de muselină, aprinzându-și o țigară.
”Am ghicit cu mult timp în urmă că suntem rude de suflet, Că ți-ai dat fericirea pentru mine.”
Maria a murit din cauza arsurilor ei patru zile mai târziu, ultimele ei cuvinte fiind: „Nu-l învinovățiți pentru asta”. Un sentiment imens de remușcare l-a chinuit pe Fet, pentru tot restul vieții sale. Acest incident și imaginea Mariei aveau să fie adesea evocate în versurile sale ulterioare.
”Ai cântat până în zori, epuizată de lacrimi”, notează poetul. Din câte se pare, aceasta a fost ultima noapte pe care a petrecut-o alături de Maria Lazic. „Pianul era tot deschis și corzile din el tremurau, ca inimile noastre din spatele cântecului tău”.
Acum e timpul să ne spunem la revedere, ca vântul care zăbovește și apoi pleacă, întocmai ca umbrele, spre promisiunile nicicând împlinite, spre iubirea pecetluită până la sfârșit, spre iarba care-mi sărută gleznele și pașii mărunți care mă urmăresc. E timpul să ne spunem la revedere. Acum când se lasă întunericul, se va aprinde iar o lumânare? Aici mă rog… nimeni să nu mai plângă… și ca tu să știi cât de mult te-am iubit.
Încep să visez o dimineață călduroasă și luminoasă… mă trezesc iar, orbit de lumină… și te văd pe tine alături de mine.
Și acum, după un sfert de secol, poetul i se pare că aude din nou cântarea iubitei sale, iar sunetele încântătoare ale vocii ei par să-l întoarcă pe autor în trecut, unde „nu există ofense ale sorții și ale inimii. de chin arzător”. te iubesc, te îmbrățișează și plâng!” ești singura- iubire, că nu există altă iubire,
”Ea este mai curată în fața mea decât zăpada… Acest nefericit nod gordian al iubirii…”
Poetul nu i-a vizitat niciodată mormântul. Până la sfârșitul vieții, el s-a considerat vinovat de moartea ei.
În poezia „Vis”, Fet dedica Mariei Lazic, imaginea iubitei sale de mult moarte. Se întoarce spre ea pentru sfat: „O, ce ai spune, dacă eu nu îndrăznesc să numesc aceste gânduri păcătoase – În tăcerea și întunericul nopții misterioase ea este a mea – și cu ea dublă existență”
„Lumea mea ideală a fost distrusă cu mult timp în urmă”. Influența iubitei asupra poetului se simte și în poezia „Multă vreme am visat strigătele suspinelor tale”. Poetul se numește „călăul nefericit”, își simte acut vina pentru moartea iubitei sale, iar pedeapsa pentru aceasta a fost „două picături de lacrimi” și „fior rece”, pe care le-a îndurat în „nopțile nedormite pentru totdeauna”
Poetul s-a căsătorit profitabil și a trăit o viață prosperă. Dar nu o putea uita de Maria Lazic.
În cazul lui Fet, acest fapt pare cel mai ciudat – cum poți să distrugi mai întâi o fată și apoi să scrii poezii sublime despre ea toată viața?
Și au trecut mulți ani, obosiți și plictisitori, Și în liniștea nopții îți aud iar vocea.
„Noaptea strălucea, copacii erau plini de lumina lunii…”
Dumnezeu a creat lumea, însă oamenii au creat şi ei o a doua lume „ARTA” Stai aproape de frumuseţe, lasă iubirea sa atingă sufletul prin intermediul artei vizuale.
„Trupul uman este cea mai reusita opera de arta.”
Prin ARTĂ se remodelează lumea. Marii creatori de frumos ai lumii: pictori, scriitori, muzicieni cu suflet genial, au creat opere de o valoare inestimabila. Puterea absolută a lor este “dictatura sentimentelor”. Memor amoris.
”Copil frumos, te-as tine-ascuns…In locul unde e stapana bucuria”
arta si natura 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.