poezie

Numai noaptea Zaharia Stancu

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un far ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,…

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.

Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz!!

William Shakespeare

Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,

Konstantin Razumov

Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi
Decât e boarea întregii sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zâna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint când o compară.

……………………………………………………………..

“Bine spunea cine spunea că iadul şi raiul sunt aici. Degeaba ne-am uita după ele în cer. Iad cât cuprinde şi o fantă îngustă prin care ţi se pare că întrevezi raiul.” Radu Aldulescu “Am zis să-mi fac o casă a visurilor, și am făcut-o pe hârtie, în romanul acesta, ”Rezidenți în Casa Visurilor” Un romancier care descrie „o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna.”  printre alte romane, „Ana Maria și îngerii”, Radu Aldulescu

artă

Peste firea muta doarme
Cerul plin de stele.
Patru plopi ascund în umbra
Casa dragei mele.
Dar mi-a fost pesemne calea
De-un dușman ursita:
Am găsit lumina stinsa,
Ușa zăvorâta…
De trei nopți aceeași cale
Bate călătorul.
Cine n-are dor pe vale
Nu-mi cunoaște dorul.
Gânduri triste, mâine seară
Viu în ciuda voastră,_
Si de-o fi zăvor la ușă
Intru pe fereastră!
In drum, G. Toparceanu,

Bucuria ne a fost dată ca un dar. In interiorul sufletului meu se ascunde tristețea de ieri, bucuria de azi și poate lacrima de mâine. Azi nu știu cum să mă port, dar port bucuria cu mine în gând, cu grijă și emoție, ca să fiu luminoasă și dreaptă. Știind că de unele lucruri, care nu mă bucură și care mă irită, mă pot lipsi. Aș vrea să cred în cuvintele simple, spuse cu sinceritate. Restul sunt vorbe aruncate la voia întâmplării, mai mult, unii, se cred că au inventat roata. Da, aceea, pe care Horia a fost ”tras pe roată”. Ar fi bine să ne amintim din când în când, și să nu ne plângem. peste tot că nu s-a mers la MARE, de 1 Mai, nu vreau să mai zic, de grătare și mici. Penibil.

E scris pe cer că trebuie să fim iubiți și să iubim.

La început a fost cuvântul IUBIRE.
Respirația ta ajungea pana la mine
stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul
stăruia în juru-ne ca o respirație tainica.
Nu-mi amintesc din timpul acela decât
locurile umbrite pe unde treceam
si cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin,
le întâlnesc întâmplator, ca pe tine.
Întotdeauna același ceas bătea ora. Poem, Ștefan Augustin Doinaș

iubito

de ce iubeşti, când iubeşti?

iubito, eu nu ştiu ce iubire e aia
care poate să se retragă fără torţe?
adică, ori o iubeşti, şi-o iubeşti cu defectele ei,
ori n-o iubeşti, şi n-o iubeşti cu defectele ei.
când iubeşti pe cineva, nu mai ai spaime,
îl iubeşti şi-l duci în iubire.
până la marginea vieţii şi a morţii
nu-ţi impun să joci, iubito
să iubeşti ce iubesc eu,
ci să iubeşti ce iubeşti tu,
dar să iubeşti până la cer şi dincolo de cer
cred că ăsta e marele mister: iubirea.
dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta,
lumea ar fi o veşnică bucurie,
o odisee cu sensuri adânci.
când poţi să spui pentru ce iubeşti o femeie,
n-o iubeşti cu adevărat, doar o infuzi
şi mireasma nu ţine până la capătul iubirii
de ce oare trebuie întotdeauna să suferi
pentru a avea dreptul să iubeşti ceea ce iubeşti?

nu te iubesc, femeie, pentru frumusețea ta,
ci te iubesc pentru că frumusețea ta cântă un cântec
pe care doar eu îl aud şi-l arunc la ceruri înapoi – Autor necunoscut!?

Dă-mi zorile lumii în care regină este Iubirea!

WILLEM HAENRAETS

Citește mult, ascultă puțin, și fă ce vrei, ca Dumnezeu să-ți limpezească mintea.