Prietenia dintre Alexandru Vlahuță și Mihai Eminescu
Am citi pe internet câteva pasaje din însemnările lui Alexandru Vlahuță, despre prietenia cu Eminescu. M-au bucurat și întristat. Caut frumosul în natura umană, in vers și în scris. Le-am găsit atât de frumos scrise de Alexandru Vlahuță.
Vis de-o clipă
S-a întunecat şi plouă.
Dus pe gânduri, în tăcere,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.
Lui Eminescu
Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Sa smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți din inima ta rupte…
S-aprinzi in bolta vremii aștri
Din zborul tristului tau gând…
Văpaie!… Ce-o sa-i pese lumii
Ca tu te mistui luminând?
Alexandru Vlahuță – Impresii despre Eminescu, cu care se împrietenise. Ia fost alături în momentele cele mai grele.
„Figura lui Eminescu îmbrăca acea expresie de tristeţe vagă – umbra acelui apus dureros al cunoştinţei care-i dădea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!». Era în acest suspin al lui şi în aceste cuvinte sinteza întregii lui vieţi. M-a podidit plânsul şi am plecat. De atunci nu l-am mai putut vedea…“ („Curentul Eminescu“, 293). Cuvintele lui Alexandru Vlahuţă sunt cele ale unui prieten apropiat. El a rămas printre puţinii care s-au îngrijit de soarta lui Eminescu după ce acesta a fost internat în ospiciu. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.
De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!…” Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.
„Când mi’i capul mai ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”
Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi plină de dureri, n’a găsit şi el un suflet care să’l iubească, să’l înţeleagă şi să’l îngrijească de-aproape, ca pe un copil străin şi nenorocit! Astă iarnă l’am întâlnit des, sgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se ’ncălzească….
Vlahuţă a descris ce este de fapt un artist şi cum trebuie el să se autoeduce pentru a fi de folos cititorilor: „Artiştii sunt cultivatori de idei. Viaţa seamănă mereu – şi seamănă amestecat şi grâu şi neghină, şi flori parfumate, şi buruieni otrăvitoare; Artistul alege, fertilizează, cultivă, pliveşte – mai ales pliveşte. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice
Scriitorul este responsabil de ceea ce face, şi trebuie să fie cu luare-aminte, ca nu cumva ceea ce sădeşte el în mintea cititorilor să nu le aducă acestora mai mult pagubă decât folos. Aceste rânduri nu sunt deloc respectate de literatura actuală, care încearcă din ce în ce mai mult să sădească seminţele purtărilor rele în mintea şi inima celor care o citesc.
Necazurile fiecărui om duc la o reorientare a scării de valori personale, iar foamea de literatură este prea puţin percepută atunci când foamea fizică îşi face simţită prezenţa.
Vlahuţă ne îndeamnă să nu uităm niciodată de istoria noastră, aşa cum este ea, plină de lucruri bune sau rele. Ambele amintiri sunt necesare pentru supravieţuirea unui popor în memoria universală. „În muzeul „Carnavalet“ din Paris am văzut, expus într-o vitrină, un bulgăre negru, aş fi zis o bucată de cărbune; mă plec şi citesc: „Pain du temps du sičge – triste souvenir… (Pâine din timpul asediului – tristă amintire.) Francezii păstrau acolo, sub geam, o bucăţică de pâine care le amintea de zile de foame, de înfrângere şi de pieire. (…) Cu câtă grijă îşi strâng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină… scumpe rămăşiţe de la oamenii lor mari, de la eroii lor, care, astfel slăviţi, sunt pururea de faţă. (…) Când oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie? Un chipiu străpuns de gloanţele Plevnei, ori o manta ciuruită din „Valea Sângelui“ câte lucruri nu ar spune sufletului nostru!
Alexandru Vlahuță se duce să-l vadă, pe Eminescu la ospiciu unde era internat. Acolo îi recită peste douăzeci de strofe, de poezie, nescrisă, din care Vlahuță reține:
”Ș-atâtea lucruri sfinte
Atâta foc, atâta aur
Peste-ntunericul vieții
Ai revărsat, părinte…”
