Nichita Stănescu

Visul unei nopți de iarna*

Apărea în stele dințate
chipul tău de atunci, numai contur.

*
Nopțile mele, în nopțile mele.

Stam lungit pe zăpada, privirea
îmi hoinărea printre cetini, în jur,

*

Si nu mi-era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine alba.
Stelele ma priveau curioase.

O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

*

Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuți,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apasă, apăsa,
si ei mi se topeau în răsuflare.

*

Pan’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-as fi vrut sa calc peste gheata,
până la cot mi-ar fi intrat mâna,
de-as fi voit sa ma sprijin mai bine
de trunchiul bradului de lângă mine.

*

Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul si piatra,
si m-as fi agățat de cer,
dar mi-era teama ca-l rup.

*

Astfel ajungeam în fundul pământului
tăind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fără trupuri,
ma iubeau, lunecând simultan
pe-o secunda cât ora, pe-o ora de-un an.

*

E iarna, și eu stau întins, pe sub cetini,
și miezul de lava îl iau si îl pun
sub creștet, și tot nu adorm.
Si, întruna,
din mine spre tine răsar și apun.

*Mi-a plăcut mult această poezie, ca de altfel, toate poeziile lui Nichita!

Am fost la munte, perioada, în care am lipsit. A fost minunat! Aerul din Predeal este un miracol. A fost zăpadă suficientă pentru încântare, pe pârtie s-a schiat. A fost soare, dar rece, o zi a fost iarnă autentică, am rezistat doar câteva ore .

Un omuleț de zăpadă făcut de cineva, cu mare trudă, zăpada era înghețată.🙂