scrisori

Monolog – un dans al dragostei, al singurătății.

Așa… Totul e pregătit… în cinci minute ea va fi aici.

Va suna la ușa si eu îi voi deschide. Intrați, doamna, ii voi spune. Sunt aici. Va aștept. si o voi invita sa se așeze. si, în timp ce ea se așează, eu îmi voi scoate încet inima din piept si o voi pune pe masa. Inima mea palpitantă pe fața de masa albă. Ca un mic cadou.
Ea va fi, cu siguranță, surprinsă, si atunci eu îi voi spune…

„…Între dumneavoastră şi inima mea, iubită doamnă, se întâmplă ceva foarte fin, foarte inteligent, foarte bizar, cum nu se poate mai neobișnuit, ceva irațional, ceva imposibil şi improbabil, ceva ce îmi depășește posibilitatea de înțelegere.”

”Sunt nopți, de exemplu, când mă trezesc la trei dimineața cu un gust amar în gură şi cu senzația de vid în piept. Gustul amar, nu e nici o problemă, e gustul absentei dumneavoastră. Dar senzația de vid în piept e ceva grav. Să îți dai seama că pieptul tău este gol, că inima ta nu mai e la locul ei, că inima ta nu mai e cu tine, că inima ta a fugit de acasă… e grav. Să aprinzi lumina şi sa îți observi inima târându-se ca un crab pe pământ, îndreptându-se către fereastră, cățărându-se pe draperie şi încercând să evadeze pe fereastra deschisă… va jur, doamnă, toate acestea mă rănesc… Din fericire, inimile nu aleargă prea repede şi le putem prinde în casa scărilor sau în faţa imobilului… Dac-ați ști de câte ori mi-am recuperat inima în plină noapte de la colţul străzii sau chiar din stația autobuzului pe care îl iau de obicei pentru a merge la dumneavoastră! O inimă singură, roșie-roșie, la capătul puterilor, după ce a părăsit un piept, după ce a coborât din pat, după ce a parcurs distanţa dintre pat şi uşă, după ce a ieșit prin uşiţa pisicii, după ce a coborât scările şi după ce a traversat strada… chiar că nu e normal… o inima singură aflată la capătul puterilor să aștepte într-o stație de autobuz la ora patru dimineața…”
Matei Vişniec  ” Scrisori de dragoste către o prințesă chineză“