William Shakespeare

 „Când mori şi stearpa-ţi frumuseţe moare;

                                    Dar dându-i rod, o laşi nemuritoare”

… A fi sau a nu fi, este întrebarea!…

 William Shakespeare s-a nascut pe 23 aprilie 1564,a murit in 1616, pe 23 aprilie, cel mai ilustru poet liric renascentist. actor,dramaturg, poet, si creator de sonete. 

Shakespeare a scris comedii: “Furtuna”, “A douasprezecea noapte”, “Poveste de iarna”; istorice: “Richard al ll-lea, Hencric al Vlll-lea”; tragedii: “Romeo si Julieta”, “Hamlet”, “Regele Lear”. 

“Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea si sufletul”

Doamna lui Shakespeare este neîntrecută în frumuseţe şi farmec, după cum reiese din sonetul următor:

Sonet – CXXX  „Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare

                  Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;

                  Omătu-i alb, dar sânu-i oacheş pare,

                  Iar negrul păr sârmos ca de ţigan.

                  Știu roșii, albe – roze de Damasc,

                  Dar faţa ei nu are-aşa aşa vopsele;

                  Dintr-un parfum mai dulci zefiri se nasc

                  Decât din tot parfumul Doamnei mele.

                  Îmi place s-o ascult când îmi vorbeşte

                  Dar de un cântec mult mai mult mă-ncânt;

                 Nu ştiu cum calcă zâna îngereşte,

Dar Doamna mea păşeşte pe pământ

                  Şi totuşi jur că n-are asemănare

                  Cu cele ce se cred rupte din soare”.

Doamna brună i-a fost însă infidelă lui Shakespeare, a cărui iubire devine sursă de suferinţă şi chin, mai ales când află legătura acesteia cu prietenul său blond.

XLII

A fost a mea, a ta-i acum, şi ştii
Că o iubeam; mă aşteptam să doară,
Dar că acum de drept îi aparţii,
E-o pierdere ce-aproape mă omoară…
Dar tot vă iert, şi-n gânduri vălmăşag
Îţi zic: era firesc să o alegi, şi tu
Iubeşti precum iubesc; şi că-mi eşti drag
ştiind, la fel, ea-n grabă-ţi se dădu…
Te pierd, o pierd, ferice dar de voi,
Că v-aţi găsit! Câştigul e-ndoit
Iubire-având din mine amândoi,
Cât eu rămân de chin blagoslovit.
Batjocură a sorţii: fraţi de sânge,.

sonetul CXXXVIII

Ea jură că-i o sfântă! Cine-o crede?
Să-i spun că jură strâmb? O, n-are rost.
Sau poate-am chip de tânăr… cum se vede,
Încrezător muierii, crud şi prost.

„Noi doi  – ascultă! – să rămânem doi,

                                    Deşi-n iubirea nostră sântem una”.

Sonetul CLXXIII 

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă,

Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie,

Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie,

În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenușă.

Ea nu stă-n trup: stăpână-a cărnii și-a plăcerii,

Înflăcăratu-i spirit – urgie – le consumă;

Își cată-n noi duh geamăn… și, de-l îmbii cu humă,

Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…

Te ispitește jindul să-mbraci și fericirea

Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?

Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte,

Căci ea, ca să pătrundă, îți sparge-alcătuirea,

          Preface în genune lăuntrul tău, anume

          Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume…

sonetul CIII

Culori de fum, o, Muza mea săracă,
Ai picurat în versul meu netot,
Splendorile, să nu orbesc de tot.
Iubire, de sunt mut, nu-mi face vină,
Oglinda doar îţi ştie chipul drag.

“Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor/decât să-l văd slăvit pe ticălos/iar pe sărman de râsul tuturor/să văd tăgăduit pe credincios/pe vrednicul de cinste, oropsit/şi pe femei batjocorite crunt./Pe cel făr’ de prihană, pedepsit/şi pe viteaz răpus de cel mărunt/şi artele sub pintenul despot./Să văd prostia doctor la deştepţi/şi adevărul “vorbă de netot”/şi strâmbul poruncindu-le la drepţi:/mă uit scârbit la tot şi … Bun rămas!/

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”  Shakespeare