///

///

luna apunea

iar cand ea râdea

soarele răsărea

dar nu mai știam

de sunt din vreun neam

iubeam

mă iubea eu eram ea – N. Stănescu

Probabil ca luna este vestitorul sentimentelor. La adăpostul luminii sale se nasc, trăiesc si mor sentimente. N. S.

„Nu știți că există suflete mereu zbuciumate?”  
 
Ştefan Zweig, Suflete zbuciumate, scriitor austriac.
Am cumpărat cartea, de la un anticariat, Editura Eminescu, cu mult timp în urmă. Cartea a fost scrisă in anul 1958. Pentru aducere aminte, am citit-o din nou, nu mai știam subiectul.
 
Nu voi face recenzia cărții, nu vreau să greșesc a doua oară, mi-a fost suficientă odată.
Cartea m-a intrigat, m-a durut. Aș fi intrat adânc în poveste, eu fiind o sentimentală și justițiară.
De multe ori aș scrie adevăruri, dar știu că ele dor. Scriu iluzii.
Este o iubire imposibilă, de a pute fi concretizată, atunci, și nici în ziua de azi, nu este posibil. Iubirea femeii, aceea, care iubește cu patimă. (…) ”este decisă să sufere răbdătoare împreună cu cel pe care-l iubea, să reziste până la ultima consecință a efortului său și chiar dincolo de aceasta… – Numai dacă prin aceasta ești dispus să te jertfești pe tine însuți – atunci și numai atunci!” Nu poţi iubi din milă faţă de cineva. Sigur.
:” … nici o vină nu e uitată, cât timp conștiința știe de ea.” Cu aceste cuvinte se încheie cartea.

Viața e un fir de apă ce curge printre pietricele colorate.