floarea dintre pagini

Scot un minut din timp, ca să las o floare între paginile unei cărți.

A fost
odată
O singură dată poate

O femeie și un bărbat
care se iubeau.

În fiecare zi, ochii vărsau lacrimi de dragoste, dragostea le ardea inima. Atunci au trasat în nisip un simbol al alianței o cruce legată de două cercuri: bărbatul și femeia s-au legat, poate ascundeau o dragoste, care nu a putut fi lăsată să moară.

Dar într-o dimineață el a plecat. Inima lui era goală, nu știa unde să meargă. Întins pe iarba proaspătă, afectat de melancolie, și-a închis pleoapele și, pe jumătate conștient, i s-a părut că nu este singur și că un animal mic zboară lângă el privindu-l răutăcios, în timp ce-și flutura aripile, aripile de fluture. Iritat a plecat mai departe. În timp ce traversa văi, vântul învârtind nisipurile, a crezut că a auzit o vioară spunându-i: „ Tristețea de a lăsa pe cea de care te-ai îndepărtat, unde este? „El i-a spus „Nu-mi crește suferința. Tristețea este încă acolo.” Am lăsat să se filtreze o rază de soare prin oglinda apei cristaline, și am văzut lumina din ochii Ei. – Te voi săruta cu vântul și știu că îl vei auzi, te vei întoarce și, fără să mă vezi, voi fi acolo.

 Azi te redescopăr cu cicatricile tale, cu oboseala ta, cu minunile și posibilitățile tale. Mă surprind, iubindu-te, cu dorința de a te alinta, de a te răsfăța, de a exista. Aripile tale bat în ritmul dorințelor mele și îmi reîmprospătează visele cu un zefir senzual. Vreau să-ți ofer cadouri unice, să-ți desenez flori și râuri, să-ți ofer muzică, concert pentru vioară. Toate acestea din belșug, cât și din plăcere.

O iubire nu este posesia completă a alteia, dar posesia o face suficient de esențială pentru a insufla dragoste, care se răspândește ca o lumină misterioasă peste frumusețea trupului.

Ne regăsim și ne pierdem în același timp.

 „ Din când în când pământul tremură”

timpul

Orice ai putea cumpăra din lumea asta, tot ce vrei. Orice. Fără mine. Eu nu-s de vânzare!

„Eu mă numesc timpul. „

O noapte senină plină de lumină.

Am luat ce mi s-a dat, n-am cerut mai mult.

 

Interviu cu Dumnezeu, Octavian Paler

– “Ai vrea să-mi iei un interviu”… zise Dumnezeu.
– “Dacă ai timp”… i-am răspuns.

Dumnezeu a zâmbit şi mi-a spus:

“Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?”

Eu: “Ce te surprinde cel mai mult la oameni?”

Dumnezeu mi-a răspuns: “Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.

Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.”

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat: “Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?”

Dumnezeu: “Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru că acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.”

Eu: “Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?”

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus: “Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.”

Puterea rugăciunii – e calea; umilința, sinceritatea și credința.