conversație sentimentală

Arta cuvântului.

Poezia este o arta care doare.

„Și ce tare mă doare

Nu-mi mai simt nici inima…” – Poezia, Doare, de Marius Tucă

Refugiul meu, casa mea liniștită în mijlocul universului, plină de lumina soarelui…

Razele sale precipită ceața cu picături prețioase pe copaci, și ele strălucesc ca mici diamante, arăta ca o irealitate misterioasă… e nobilimea toamnei… cu secretele aerului și ceea ce este ascuns în lumina zilei. Dimineața, atunci când este rece curat, roua ascunsă între flori, împrăștie – polenul și în după-amiaza, atunci când turcoazul schimbă zilele dure de ametist mov, frumusețea naturii și a muzicii fuzionează. Curcubeul a râs azi, iar păsările au cântat, sufletul e ca o stea în tăcere, arde, zâmbește. O stare specială; ascult nuanțele tăcute…

… Să vii în visul meu albastru…

… să fiu cu tine…

Atunci,

îți
vei aminti
de cicatricea un pic vizibilă, despre momentele pe care le-am pictat pe fereastră și care veneau din cerul toamnei.

Poezia este munca inimii și a gândului.
E la fel de misterioasă ca luna.

copacii pe stradă oftează

Mai cade câte-o petală din clipele frumoase, se ofilesc! Apar altele noi, clipe tinere, cu o altă frumusețe, cu un alt parfum, parfumul altei flori.

Toamna este magnifică, frunzele parcă-s inele de aur …

        E toamnă, e foşnet, e somn…     

 Copacii, pe stradă, oftează;

 E tuse, e plânset, e gol…

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate –

Iar frunze, de veșnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează –

 Îmi vine să râd fără sens

Şi-i frig, şi burează.             Nervi de toamnă – George Bacovia  

🍂🍁🍂

Toamnă, spune un-te duci?

 Ia, mă duc să scutur nuci!

Toamnă, unde te grăbești?

Ia, mă duc să caut vești! Toamna – Mircea Mincu  

🍁🍂🍃

   ”Sã aflu adevărul, și sus în munți am mers…
A cui e oare mâna ce țese-n Univers?  ” 

Autumn Leaves – Andre Rieu

copacul

Tu să nu te tragi cu mine de șireturi, întrucât eu mă port desculț. -Nichita Stănescu

Cu tâmplele ninse de doruri

 eu sunt copacul din faţa casei tale,

ce-ti bate la fereastră dimineața,

dă-mi puritatea şi-apoi, mai dă-mi strălucirea

cu soarele iubirii în orice zi.

Cum nu mă vezi?!

 Nu închide geamul! 

Ai să oprești sărutul florilor, de toamna!

 Învățăm a iubi, apoi dăruim frumuseți,

floarea din suflet, albul din gând

iluzii şi taine, în stele ascunse,

lăsând speranța mereu să rodească,

sa iubească,

s-atingă raiul într-un vis.

– ascultă-i octavele

fii trubadurul însetat de iubire… 

O seara frumoasa!