O poezie de cristale care strălucesc.

„Toate poemele se nasc din iubire; chiar și cei care transmit răutatea au în trecut o formă de iubire față de lume“.

M-am ascuns în sufletul meu pentru a nu fi judecată în absentă.

O romantică incurabilă.

Nu te iubesc ca și cum ai fi trandafir de sare, topaz, sau o săgeată de garoafe care împrăștie focul:

Te iubesc
cum se iubesc
unele lucruri întunecate,
în secret,
între umbră și suflet.

Te iubesc precum
floarea care nu înflorește
dar care poartă
în ea
ascunsă,
lumina acelor flori

și, datorită iubirii tale
viețuiește întunecat,
în corpul meu,
parfumul dens
care s-a ridicat
din pământ

te iubesc fără să ştiu
cum,
nici când,
nici de unde

te iubesc în mod direct,
fără probleme
sau orgoliu,

asta pentru că
nu știu
să iubesc altfel
decât
în felul acesta în care
dacă nu sunt
nici nu ești,

atât de aproape
încât
mâna ta pe pieptul meu
e mâna mea,

atât de aproape încât ochii tăi se închid odată cu visul meu.  Poemul XVII – Pablo Neruda

Ce primește lumea de la doi oameni

care există într-o lume a lor?

”Dacă lumea exterioară ne reneagă, respinge şi te împinge pe marginea prăpastiei, putem alege să fim în continuare victime şi în cazul acesta nu va veni nici o salvare sau ajutor, sau putem să începem să săpăm în noi, repede, puternic şi adânc pentru că în noi se află o resursă mai puternică decât soarele. Dacă o descoperim şi o folosim, vom avea o energie care va arde tot răul din jur, va lumina şi va alunga orice umbră sau întuneric. Şi dacă vrei oglinda pentru a şti cât anume din această resursă şi bogăţie interioară uriaşă ai scos la suprafaţă, aceasta este tot timpul, PERSONALITATEA ta.”

Freddie Mercury – Queen

Am citi de curând despre Freddie Mercury. Am scris câteva ideii. Îmi face plăcere să ascult melodia Melodia Queen.

Freddie Mercury , numele original Farrokh Bulsara , (născut la 5 septembrie 1946, Stone Town, Zanzibar [acum în Tanzania. Când Zanzibar a devenit independentă s-a mutat în Marea Britania, și-a schimbat numele grupului în Queen. La începutul anilor 1980, Queen devenise un fenomen internațional. Era cântăreț, compozitor, rock britanic. Îmbrăcat pe scenă în costume revoltătoare, ceea ce ia nemulțumit pe fanii lui precum și fluiditatea sa sexuală.

Un omagiu adus de către filosoful persan Suhrawardi.

Lebăda are darul divinației (pasăre vorbitoare), este un semn de puritate, puritate, loialitate, devotament, tristețe poetică, un poet îndrăgostit. Lebăda este un simbol al muzicii sacre, lebăda ca semn al cântărețului și muzicianului lui Dumnezeu, în cultura europeană lebăda simboliza orga bisericii și muzica religioasă.

Lebăda este o pasăre tristă, un simbol al unui poet condamnat la o moarte prematură. Ea suferă de dor și singurătate în lumea pământească și de o premoniție a morții iminente. Potrivit lui Socrate, lebăda este o pasăre a lui Dumnezeu (în Grecia antică, lebedele erau dedicate lui Apollo). De aceea, atunci când moare, lebăda nu plânge sau nu se întristează, ci se bucură de iminența unire cu Dumnezeu, se bucură, anticipând beneficiile care o așteaptă în lumea cealaltă și cântă cel mai frumos cântec al său. În creștinism, lebăda simbolizează depășirea haosului și a morții, deoarece se scufundată în apă.

În general oamenii uită că pentru a ajunge la penibil, nu e decât un pas greșit.

Niccolò Paganini

 „Viața este scurtă, arta este veșnică!”

”Nu este greu să ne imaginăm, de îndată ce s-au auzit  primele sunete de o frumusețe magică a viorii lui Paganini, Stradivarius, toată lumea a uitat imediat de imaginea muzicianului: în fața lor a apărut un om perfect „Sunetele s-au desfășurat calm, maiestuos… ”

„Eu sunt regele vioară, iar chitara este regina mea.” Paganini

El era om-planetă, în jurul căruia întregul univers se învârtea cu solemnitate măsurată, într-un ritm divin… era o minge strălucitoare un om uriaș, mândru, maiestuos cântând la vioară, era Paganini.  ” Artistul N. Shuvalov

De multe ori a leșinat. Uneori, gâtul îi sângera. Fața lui cândva frumoasă a fost rapid acoperită cu riduri și pliuri aspre. Până la vârsta de patruzeci și șapte de ani, își pierduse aproape toți dinții. „Vioara îți dăunează sănătății?”, l-a întrebat un bărbat cu simpatie. „Nu îmi mai”, a răspuns Paganini cu un zâmbet trist. „Mi-a luat toată puterea… Desigur, răspunsul violonistului nu este altceva decât o glumă amară. Dar nu degeaba se spune că în fiecare glumă există un sâmbure de adevăr. 

O persoană își poate dori pentru el însuși: bogăție, faimă mondială, cultul a milioane de oameni … Dar ia luat: tinerețe, frumusețe, sănătate, viață… Și a murit în 1840.

Ca o mătase delicată, un fir de aur,
O coardă sub degetul unui violonist.
Ultimul sunet a fost cântat de vioară,
Alunecând de pe umărul fragil.

Maestrul s-a înclinat,
Privind în sala fascinată.
În tăcerea tăcută s-a retras,
Neînțelegând cum a cântat?

Pașii lui sunau în tăcere,
Și inima lui a bătut
Și publicul? A tăcut!
– Păi, ce am greșit?

Un moment minunat!

Oamenii au strigat „Bis”,  „Bravo”!