„Toate poemele se nasc din iubire; chiar și cei care transmit răutatea au în trecut o formă de iubire față de lume“.
M-am ascuns în sufletul meu pentru a nu fi judecată în absentă.
O romantică incurabilă.
Nu te iubesc ca și cum ai fi trandafir de sare, topaz, sau o săgeată de garoafe care împrăștie focul:
Te iubesc cum se iubesc unele lucruri întunecate, în secret, între umbră și suflet.
Te iubesc precum floarea care nu înflorește dar care poartă în ea ascunsă, lumina acelor flori
și, datorită iubirii tale viețuiește întunecat, în corpul meu, parfumul dens care s-a ridicat din pământ
te iubesc fără să ştiu cum, nici când, nici de unde
te iubesc în mod direct, fără probleme sau orgoliu,
asta pentru că nu știu să iubesc altfel decât în felul acesta în care dacă nu sunt nici nu ești,
atât de aproape încât mâna ta pe pieptul meu e mâna mea,
atât de aproape încât ochii tăi se închid odată cu visul meu. Poemul XVII – Pablo Neruda
Ce primește lumea de la doi oameni
care există într-o lume a lor?
”Dacă lumea exterioară ne reneagă, respinge şi te împinge pe marginea prăpastiei, putem alege să fim în continuare victime şi în cazul acesta nu va veni nici o salvare sau ajutor, sau putem să începem să săpăm în noi, repede, puternic şi adânc pentru că în noi se află o resursă mai puternică decât soarele. Dacă o descoperim şi o folosim, vom avea o energie care va arde tot răul din jur, va lumina şi va alunga orice umbră sau întuneric. Şi dacă vrei oglinda pentru a şti cât anume din această resursă şi bogăţie interioară uriaşă ai scos la suprafaţă, aceasta este tot timpul, PERSONALITATEA ta.”
Edgar Allan Poe a fost un poet, romancier, nuvelist și critic literar american. Viața lui a fost un dezastru, alcoolic, pe fiecare femeie pe care o întâlnea o cerea de nevastă. ”A întâlnit-o pe Helen,i-a spus că o iubește și a presat-o să se căsătorească, Helen i-a trimis o serie de scrisori care l-au nemulțumit pe Poe. După ce le-a citit, a încercat să se sinucidă cu o supradoză de laudanum. Charles Baudelaire a comentat că moartea lui Poe a fost „aproape o sinucidere, o sinucidere îndelung pregătită”.
Poemul este deosebit, mi-a plăcut!
Catre Helen – Edgar Allan Poe
Te-am văzut o dată, doar o singură dată – cu ani în urmă:
Nu vreau să spun cât de mult – nu mult, cu toate acestea.
Era noapte, iulie; Luna mare plină
Caută sufletului nostru,
pe calea ei abruptă spre arcul cerului,
a plouat un voal argintiu mătăsos de lumină,
căldură severă și somnolență,
Pe fetele nălțate ale-acelor Roze, ce-n schimbul dragostei lumine, Își dădeau sufletul îmbălsămat Intr-o extatică moarte.
Grădina unde vântul nu îndrăznea Să umble decât doar tiptil, cădea pe acele fețe de trandafiri înălțate la cer,
Cădea Pe fetele nălțate ale-acelor Roze ce surâdeau si se stingeau Pe-acest răzor, de tine fermecate Si de poezia ființei tale.
În halat alb, pe o bancă de violete,
In alb învestmântată, pe un strat De violete, te-am văzut șezând Culata, pe când luna cădea peste Fetele-ntoarse ale rozelor Si pe-a ta, vai, intarsia in durere! Nu destinul a fost cea care, în acea noapte din iulie,
nu a fost, probabil, Destinul (ci Durerea este numele)
Care-mi spunea sa ma opresc in fata Zăbrelelor grădinii spre-a sorbi Mireasma acestor roze adormite? Nici un zvon: lumea păcatului dormea, Afara doar de tine si de mine. (Oh, cer, oh, Doamne, cum imi bate inima Apropiind aceste doua nume!) Afara doar de tine si de mine.
Care-mi spunea sa ma opresc in fata Zabrelelor gradinii spre-a sorbi Mireasma acestor roze adormite? Nici un pas în tăcere: lumea urâtă dormea,
în afară de tine și de mine. M-am oprit, m-am uitat
și totul într-o clipă a dispărut
(Oh, amintiți-vă că a fost o grădină magică!)
Lumina perlată a lunii a ieșit:
nu am mai văzut bucăți de mușchi, cărări întortocheate,
flori fericite și copacii gemând;
parfumul de trandafiri a murit
În brațele aerului îndrăgostit.
Totul a dispărut, cu excepția ta sigur –
cu excepția acelei lumini divine din ochii noștri.
sufletul tău s-a ridicat la cer.
Ce povești sălbatice ale inimii au fost inscripționate
De dragoste par scrise de aceste Armonioase, cristaline sfere! Ce-întunecată suferința si ce Nadejde nelumeasca! Ce senină Mare de mandrie! Ce avânt
Cutezător si, totuși, ce adâncă, Ce nesecată sete de iubire!
Muri si el in bratele-adierilor, În adorație. Tot, tot se stinse, Afara doar de tine, – afara doar De mai puțin ca tine, de lumina Divina-n ochii tai, afara doar De sufletul din ochii tai nălțați! Nu i-am văzut decât pe ei, Ei erau lumea toata pentru mine! Nu i-am văzut decât pe ei, numai Pe ei ceasuri înteragi, pană ce luna Se duse. Ce sălbatice povesti De dragoste par scrise de aceste Armonioase, cristaline sfere! Ce-ntunecatâ suferință si ce Nadejde nelumească! Ce senină Mare de mandrie! Ce avant
Dar Diana a dispărut în cele din urmă din ochii mei,
voalat într-un pat de nori negri spre vest;
Iar tu – o fantomă – printre copacii îngropați
dispari. Au rămas doar ochii tăi.
Nu vor mai pleca – nu au mai dispărut niciodată.
Iluminând-mi calea solitara Spre casa noaptea, nu m-au părăsit (Cum au fost nădejdile-mi) de-atunci,
Ei ma urmează. Ei ma duc prin ani, Ei îmi sunt sfetnici – eu însa li-s rob. Ei au menirea lor de-a lumina.
Îmi umplu sufletul de frumusețe, de speranță –
Ei au menirea lor de-a lumina Si de-a înflăcăra. Eu – datoria De-a fi mântuit de lumina lor Scânteietoarea, de-a ma limpezi In focul lor electric, si sfinți In focul lor elysian. Ei umplu Cu Frumusete (care e Nadejde), Sufletul meu si sunt, departe-n ceruri, Stelele-n fața cărora-ngenunchi In tristele, tacutele vegheri Din noaptea mea. Pe când, chiar în amiază,
Îi văd lucind mereu, doi dulci luceferi Ce nu pot fi întunecați de soare!
Există două frumuseți: frumusețea bucuriei și frumusețea tristeții.
Despre lumea în care trăim se pot spune multe, petrecem viața cântărindu-ne unii pe alții. Viața o facem franjuri, o cârpim apoi ”frajurim” și tot așa. În final nu mai avem ce cârpi. Trece timpul fulgerător pe lângă noi, rămânem în nădejdea și pasiunea pentru dragoste, cea mai frumoasă dar și cea mai rară. Există nevoi, dorințe care nu se sting niciodată.
Dumnezeu ne-a dăruit iubirea dintr-o mica stea, o scânteie, focul desprins din cer, fără de care creația ar fi lipsită de valoare și frumusețe. Stele parfum de flori albastre, luminează Valurile cupolei; spre ele ne aruncăm privirea cu speranță, cu dor, amintiri, în splendoarea și puritatea cerului.
Pacea interioară este beatitudinea regeneratoare, bucuria sufletului.
– Aş vrea să ating cerul… în lungul asfințit, sub ochii soarelui lumina ta să ardă, în noi acorduri să Răsar, să Mă-nalţ, să Cobor, apoi să Dispar…
Dumnezeu a creat o Femeie din trandafiri, din zambile și iasomie… Din strălucirea strălucitoare a stelelor, Din diamant și rubin.
Din soarele de vară, Din modelele de dantelă ale iernii… Din nopți păcătoase de foc și răsărituri virgine de albastru.
Dumnezeu a creat lumea, însă oamenii au creat şi ei o a doua lume „ARTA” Stai aproape de frumuseţe, lasă iubirea sa atingă sufletul prin intermediul artei vizuale.
„Trupul uman este cea mai reusita opera de arta.”
Prin ARTĂ se remodelează lumea. Marii creatori de frumos ai lumii: pictori, scriitori, muzicieni cu suflet genial, au creat opere de o valoare inestimabila. Puterea absolută a lor este “dictatura sentimentelor”. Memor amoris.
”Copil frumos, te-as tine-ascuns…In locul unde e stapana bucuria”
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.