O poezie de cristale care strălucesc.

„Toate poemele se nasc din iubire; chiar și cei care transmit răutatea au în trecut o formă de iubire față de lume“.

M-am ascuns în sufletul meu pentru a nu fi judecată în absentă.

O romantică incurabilă.

Nu te iubesc ca și cum ai fi trandafir de sare, topaz, sau o săgeată de garoafe care împrăștie focul:

Te iubesc
cum se iubesc
unele lucruri întunecate,
în secret,
între umbră și suflet.

Te iubesc precum
floarea care nu înflorește
dar care poartă
în ea
ascunsă,
lumina acelor flori

și, datorită iubirii tale
viețuiește întunecat,
în corpul meu,
parfumul dens
care s-a ridicat
din pământ

te iubesc fără să ştiu
cum,
nici când,
nici de unde

te iubesc în mod direct,
fără probleme
sau orgoliu,

asta pentru că
nu știu
să iubesc altfel
decât
în felul acesta în care
dacă nu sunt
nici nu ești,

atât de aproape
încât
mâna ta pe pieptul meu
e mâna mea,

atât de aproape încât ochii tăi se închid odată cu visul meu.  Poemul XVII – Pablo Neruda

Ce primește lumea de la doi oameni

care există într-o lume a lor?

”Dacă lumea exterioară ne reneagă, respinge şi te împinge pe marginea prăpastiei, putem alege să fim în continuare victime şi în cazul acesta nu va veni nici o salvare sau ajutor, sau putem să începem să săpăm în noi, repede, puternic şi adânc pentru că în noi se află o resursă mai puternică decât soarele. Dacă o descoperim şi o folosim, vom avea o energie care va arde tot răul din jur, va lumina şi va alunga orice umbră sau întuneric. Şi dacă vrei oglinda pentru a şti cât anume din această resursă şi bogăţie interioară uriaşă ai scos la suprafaţă, aceasta este tot timpul, PERSONALITATEA ta.”

poem

Edgar Allan Poe a fost un poet, romancier, nuvelist și critic literar american. Viața lui a fost un dezastru, alcoolic, pe fiecare femeie pe care o întâlnea o cerea de nevastă. ”A întâlnit-o pe Helen,i-a spus că o iubește și a presat-o să se căsătorească, Helen i-a trimis o serie de scrisori care l-au nemulțumit pe Poe. După ce le-a citit, a încercat să se sinucidă cu o supradoză de laudanum. Charles Baudelaire a comentat că moartea lui Poe a fost „aproape o sinucidere, o sinucidere îndelung pregătită”.

Poemul este deosebit, mi-a plăcut!

Catre Helen – Edgar Allan Poe

Te-am văzut o dată, doar o singură dată – cu ani în urmă:

Nu vreau să spun cât de mult – nu mult, cu toate acestea.

Era noapte, iulie; Luna mare plină

Caută sufletului nostru,

  pe calea ei abruptă spre arcul cerului,

a plouat un voal argintiu mătăsos de lumină,

 căldură severă și somnolență,

Pe fetele nălțate ale-acelor
Roze, ce-n schimbul dragostei lumine,
Își dădeau sufletul îmbălsămat
Intr-o extatică moarte.

Grădina unde vântul nu îndrăznea
Să umble decât doar tiptil, cădea
pe acele fețe de trandafiri înălțate la cer,

Roze, ce-n schimbul dragostei luminate,
Își dădeau sufletul îmbălsămat
Intr-o extatică moarte.

Cădea
Pe fetele nălțate ale-acelor
Roze ce surâdeau si se stingeau
Pe-acest răzor, de tine fermecate
Si de poezia ființei tale.

În halat alb, pe o bancă de violete,

In alb învestmântată, pe un strat
De violete, te-am văzut șezând
Culata, pe când luna cădea peste
Fetele-ntoarse ale rozelor
Si pe-a ta, vai, intarsia in durere!
Nu destinul a fost cea care, în acea noapte din iulie,

nu a fost, probabil, Destinul (ci Durerea este numele)

Care-mi spunea sa ma opresc in fata
Zăbrelelor grădinii spre-a sorbi
Mireasma acestor roze adormite?
Nici un zvon: lumea păcatului dormea,
Afara doar de tine si de mine.
(Oh, cer, oh, Doamne, cum imi bate inima
Apropiind aceste doua nume!)
Afara doar de tine si de mine.

Care-mi spunea sa ma opresc in fata
Zabrelelor gradinii spre-a sorbi
Mireasma acestor roze adormite?
Nici un pas în tăcere: lumea urâtă dormea,

în afară de tine și de mine. M-am oprit, m-am uitat

și totul într-o clipă a dispărut

(Oh, amintiți-vă că a fost o grădină magică!)

Lumina perlată a lunii a ieșit:

nu am mai văzut bucăți de mușchi, cărări întortocheate,

flori fericite și copacii gemând;

parfumul de trandafiri a murit

În brațele aerului îndrăgostit.

Totul a dispărut, cu excepția ta sigur –

cu excepția acelei lumini divine din ochii noștri.

sufletul tău s-a ridicat la cer.

Ce povești sălbatice ale inimii au fost inscripționate

De dragoste par scrise de aceste
Armonioase, cristaline sfere!
Ce-întunecată suferința si ce
Nadejde nelumeasca! Ce senină
Mare de mandrie! Ce avânt

Cutezător si, totuși, ce adâncă,
Ce nesecată sete de iubire!

Muri si el in bratele-adierilor,
În adorație. Tot, tot se stinse,
Afara doar de tine, – afara doar
De mai puțin ca tine, de lumina
Divina-n ochii tai, afara doar
De sufletul din ochii tai nălțați!
Nu i-am văzut decât pe ei,
Ei erau lumea toata pentru mine!
Nu i-am văzut decât pe ei, numai
Pe ei ceasuri înteragi, pană ce luna
Se duse. Ce sălbatice povesti
De dragoste par scrise de aceste
Armonioase, cristaline sfere!
Ce-ntunecatâ suferință si ce
Nadejde nelumească! Ce senină
Mare de mandrie! Ce avant

Dar Diana a dispărut în cele din urmă din ochii mei,

voalat într-un pat de nori negri spre vest;

Iar tu – o fantomă – printre copacii îngropați

dispari. Au rămas doar ochii tăi.

Nu vor mai pleca – nu au mai dispărut niciodată.

Iluminând-mi calea solitara
Spre casa noaptea, nu m-au părăsit
(Cum au fost nădejdile-mi) de-atunci,

Ei ma urmează. Ei ma duc prin ani,
Ei îmi sunt sfetnici – eu însa li-s rob.
Ei au menirea lor de-a lumina.

Îmi umplu sufletul de frumusețe, de speranță –

Ei au menirea lor de-a lumina
Si de-a înflăcăra. Eu – datoria
De-a fi mântuit de lumina lor
Scânteietoarea, de-a ma limpezi
In focul lor electric, si sfinți
In focul lor elysian. Ei umplu
Cu Frumusete (care e Nadejde),
Sufletul meu si sunt, departe-n ceruri,
Stelele-n fața cărora-ngenunchi
In tristele, tacutele vegheri
Din noaptea mea. Pe când, chiar în amiază,

Îi văd lucind mereu, doi dulci luceferi
Ce nu pot fi întunecați de soare!

Femeia

Există două frumuseți: frumusețea bucuriei și frumusețea tristeții.

Despre lumea în care trăim se pot spune multe, petrecem viața cântărindu-ne unii pe alții. Viața o facem franjuri, o cârpim apoi ”frajurim” și tot așa. În final nu mai avem ce cârpi. Trece timpul fulgerător pe lângă noi, rămânem în nădejdea și pasiunea pentru dragoste, cea mai frumoasă dar și cea mai rară. Există nevoi, dorințe care nu se sting niciodată.

  Dumnezeu ne-a dăruit iubirea dintr-o mica stea, o scânteie, focul desprins din cer, fără de care creația ar fi lipsită de valoare și frumusețe. Stele parfum de flori albastre, luminează Valurile cupolei; spre ele ne aruncăm privirea cu speranță, cu dor, amintiri, în splendoarea și puritatea cerului.

Pacea interioară este beatitudinea regeneratoare, bucuria sufletului.

– Aş vrea să ating cerul… în lungul asfințit, sub ochii soarelui lumina ta să ardă, în noi acorduri să Răsar, să
Mă-nalţ, să
Cobor,
apoi să Dispar…

Dumnezeu a creat o Femeie din trandafiri,
din zambile și iasomie…
Din strălucirea strălucitoare a stelelor,
Din diamant și rubin.

Din soarele de vară,
Din modelele de dantelă ale iernii…
Din nopți păcătoase de foc
și răsărituri virgine de albastru.