… în nopțile lungii, argintii… caută de atâția ani… sa-mi întâlnească chipul… e pasul tău, de iubire… zâmbind, dindărătul ferestrei, chipului cu pleoapele pe jumătate închise.
Întinsă, pe patul copilăriei mele, stropi de trandafir înmiresmează noaptea mea cu iubire, printre vise adormite.
Memoria refuză sa rețin anumite zile, după cum există altele, care sunt reveria visurilor, adunate sunt beția dragostei, oferita vieții, acest aliment ce trece peste nemărginirea timpului.
… sunetul unor paşi care pleacă…
Pasul absent …Octavian Paler
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atît de aproape
ca să rămînem atît de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Oamenii pe care îi iubim cel mai mult sunt luaţi prea repede…Poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi, eu am găsit totdeauna o motivaţie…
Octavian Paler urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan și pe cele ale Facultății de Drept din București. A fost scriitor, jurnalist, editorialist și om politic, român. Literatura lui este variată (poezie, eseuri, romane, jurnale).
Ați simţit vreodată că vi se face frig de dor? Eu da. De oriunde mă întorc în mine m-nfioară gândul că nu voi revedea o culoare albastră ce mi-a atins sufletul, un zâmbet inocent şi cald care vorbea şi tăcând, o îmbrățișare care mi-a dăruit toată căldura ce putea fi dată unei prime întâlniri care de fapt a fost şi ultima.
Aţi simţit vreodată, că sufletul plânge şi e îngheţat de frig pentru că muzica lui frumoasă şi liniştită nu va putea ajunge la sufletul care iubeşte aceeaşi muzică, în nopţi târzii de primăvară? Eu da. În tăcerea din inima mea suspină neauzită decât de mine chemarea, pentru o apropiere imposibilă, deci cea mai frumoasă.
Privesc cum norii se plimba mândri de ropotele de ploaie ce ni le-au dăruit o zi întreagă, un soare ce se alintă trimiţându-ne ici colo câte o rază, păsările ce vin până-n fereastra care parcă ar vrea cu trilul lor să-mi dea căldură de care am nevoie, copacii ce freamătă cu frunzele prea ude încă de stropii grei de ploaie, un guguştiuc ce-şi cânta ca şi mine singura melodie pe care învăţat-o.
Aţi simţit cum ochii vi se umplu de lacrimi şi parc-ar vrea să plângă de neputinţa şi de dor? Eu da. Cum mii de cuvinte pleacă din interior spre înafara şi se opresc doar cu puţin înainte de a fi rostite? Pentru că cel ce-ar trebui să le asculte e, mult prea departe? Sau doar pentru simplul motiv că se consideră inutile dacă nu pot încânta auzul celui drag? Eu da. Cum mâinile îţi tremură pe-o cană de ceai aburind pentru că nu i-o poţi dărui celui iubit, decât în gând sau niciodată? Eu da.
Şi iată o lacrimă mai curajoasă alunecă liniştit pe faţă. Ea doar curge. Nu are sentimente. Sau are? Ne ajută, ele, lacrimile să scăpăm de tot ce-i rău în suflet? Voi ce spuneţi? De ce nu ne plac lacrimile oare? Nu cumva ar trebui să le iubim? Dar mai e loc pentru iubire atât de imposibilă pe lângă prima? Voi ce credeţi? Şi timp? Duşmanul nostru cel mai de temut? Poate că da, poate că nu.
Voi afla răspuns la toate aceste întrebări ce cu drag eu vi le pun? Poate că da, poate că nu. Dar eu voi aştepta, aici, în cercul meu de gânduri ce mă inunda cu miile în fiece minut. Voi aştepta ceva ce e posibil să nu mai vină niciodată. Sau mă înşel? Şi dacă se va-ntoarce? Va fi mai bun şi cu-o idee mai încrezător? Mai puţin stăpânit de-o teamă pe care, culmea eu am intuit-o, ba mai rău, am înţeles-o? Poate că da, poate că nu.
Ideea e că eu voi aştepta, şi-n tot acest răstimp mă voi întoarce la clipele de fericire ce mi-au fost dăruite pentru a le spune cât de nepreţuite sunt pentru mine şi le voi ruga să rămână cu mine pentru a nu-mi mai fi atât de frig… de dor. Octavian Paler
arta si natura 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.